Fotografia a devenit noua moda virala. Cu totii facem poze si vrem sa aparem in poze. O poza, o imagine, o fotografie – toti termenii se refera la acelasi lucru – a reprezenta, a aduce dovada ca ceva a existat. Nu este suficient ca noi insine stim ce facem, unde am fost si cu cine. Trebuie sa stie si ceilalti. Este in cele din urma vorba despre o metoda simpla de integrare sociala. “(Ma) fotografiez, deci exist !” ar putea postula un Descartes modern. Shakespeare, daca ar trai astazi, ar reformula intrebarea esentiala: “A (sel)fie sau a nu (sel)fie?“. Sa fie umbra din alegoria pesterii lui Platon primul selfie din istorie, realizat inconstient? Asa-mi trebuie daca fac pe cultul, deh. Ne complicam cu exemple. Oare Octavian Paler ce parere ar avea, daca ar fi in preajma, fara sa fie citat cu un aer doct? Despre selfie nu stiu sa fi spus insa ceva.
Ce a fost mai intai? Subiectul sau fotograful? Mi-e teama ca fara fotograf ceva-ul nu ar putea deveni un subiect. Asa ca e foarte importanta – iata, prezenta fotografului, pentru a pune in lumina subiectul. Fotograf fara subiect exista? Oho, si inca cati, din pacate! Si atunci cel mai apropiat subiect iti esti tu, tie. Asadar selfie-ul apare in lipsa unui subiect, putem deduce. Bine dar selfie-ul are ca subiect imaginea propriei persoane, deci logica asta nu tine. Totusi, zic eu ca mai intai a fost poza realizata unui subiect, altul decat persoana fotografului. Istoria atesta acest fapt, pe la 1800 si ceva. De acolo s-a pornit.
Psihologic, unii oameni considera ca daca nu se afla si ei in poza, pur si simplu nu e fun, nu pot dovedi ca ei chiar au fost acolo. “O poza cu mine e o poza reusita” spunea un bun amic, in gluma. Alta data cineva mi-a promis ca imi arata colectia lui de imagini din aproape toate colturile lumii, pe unde a ajuns. Am fost absolut incantat. Tot entuziasmul meu s-a sfarsit rapid intr-un periplu interminabil de poze “io-la” : “uite…io la Roma, io la Paris, io cu statuia, io cu templul, daaaa…. a fost superb acolo….“. Imposibil sa zaresc minunatiile din spatele domnului, el ocupand aproape intregul prim plan. Nu erau selfie-uri in sensul actual al cuvantului. Pur si simplu poze care atestau (foarte clar, ce-i drept) faptul ca el chiar a fost acolo. Dar asta stiam deja, imi spusese el, il credeam, era suficient. O anumita gandire spune probabil ca daca nu te vezi in poza, cum sa convingi prietenii ca ai fost? Asadar, “io-la” – e probabil tot o forma de selfie.
Eu ma intreb totusi – de ce sa te arati pe tine, cand nu e nicio indoiala ca si fara tine in poza, ea e facuta la fata acelui loc pe care tu il prezinti? De ce sa apari tu in prim-plan, intr-o ipostaza cel putin stinghera sau prea mandra, cand e mai important monumentul sau locul vizitat? Eu unul nu-mi pot da seama. Asa apar in cele din urma ipostazele-capodopera cu turnul Eiffel tinut de varf, intr-o perspectiva in care el pare mic si tu mare, cu tine tinand piramidele in palma sau impingand turnul din Pisa intr-o parte cu degetul aratator. Superb, chiar cool! Of, of, zic eu din casca. Ce ti-e si cu imaginatia asta creativa.
Dar selfie-ul – in acceptiunea contemporana a termenului? Cateva raspunsuri ar putea ilumina misterul noii mode. Asadar, atunci cand faci poze si nu apari niciodata in ele, din spatele aparatului, poate aparea o frustrare, si nu intotdeauna a ta. Bunaoara, mergeam adesea in excursii si unii prieteni ma intrebau la intoarcere : “…Pai…si poze cu tine ?…“. Unii chiar priveau fara interes pozele mele, aparent dezumanizate. Asteptau altceva. Voiau sa vada marturia prezentei mele acolo. Spatiul devenea familiar prin mine, pentru ei. Pentru mine era logic : cand esti ocupat sa stai in spatele aparatului de fotografiat, nu ai cum sa apari in poze.
Nu vedeam sensul de a aparea excesiv in poze. Subiectul nu eram eu, credeam ca asta e de la sine inteles. Daca acceptam insa tema co-prezentei sau a “infestarii” imaginii cu propria prezenta, cineva ar trebui sa-ti faca si tie poze. Cine e cel mai la indemana atunci daca nu chiar tu insuti? Sa fie un semn de acceptare a solitudinii? Nu se gaseste nimeni pe care sa-l rogi sa-ti faca o poza? Sau mai bine nu mai rogi, ca sa nu iasa ceva gresit? Dar de ce sa deranjezi un strain, chiar daca se ofera singur? Sa fie vorba despre exigente de neatins? Foarte posibil. Insa la moda este si selfie-ul de grup, si, atunci, chichiţa cu societatea oamenilor singuri si neconsolati nu rezista.
In cazul meu, totul a fost simplu. Mi-am facut primele selfie-uri fara sa stiu ca se cheama asa din simplul motiv ca pozele facute mie de altcineva pur si simplu nu-mi placeau. Ajungeam sa spun, consecvent : “Mai nene, uite: eu cand iti fac tie poza cu monumentul, nu iti tai nici capul, nici picioarele, tu esti frumos pus intr-o treime, se vede totul bine, se simte un echilibru, o dinamica, tu de ce nu poti sa fii atent la cateva detalii simple?“. Nu, ceream prea mult. Asa ca renuntam si luam aparatul inapoi si imi faceam singur poza de la o lungime de brat. Si culmea e ca iesea mai bine, in general. Mai bine o faci cu mana ta, e mai sigur. Aici nu am ce argumenta impotriva. Dupa un timp am zis ca ar fi interesant daca as face o serie cu poze facute de la o lungime de brat, prin locurile in care ajungeam. Ma simteam putin ciudat cand cineva ma vedea si se oferea super amabil sa faca el poza, ca sa nu ma chinui, iar eu refuzam putin incurcat, incurcandu-l si pe el. Dar asta era, paream ciudat si gata.
Ma aflam odata undeva intr-un oras strain, pustiu, cu cativa colegi. Vad spatiul unei piete ample – zic cuiva : “Te rog sa-mi faci si mie o poza, dar eu ma duc acolo, departe, asa, abia sa ma simt in poza, dar sa fiu acolo totusi, sa existe un dram de ceva anume“. “Sigur, hai, mergi acolo ca-ti fac poza“, zice acela. Si ma duc, si ma tot duc. Ma asez. De undeva de pe o straduta apare un localnic care a traversat spatiul. Nimic special. Eu stateam, am primit ok-ul ca s-a facut poza. Eram absolut incantat. Peste cateva saptamani dupa ce am developat si facut un tiraj de poze, ma cautam in imagini si nu ma gaseam. Am recunoscut piata si tot nu va vedeam in poza. In schimb, departe, undeva, o silueta straina care traversa piata. Amicul meu a declansat fix cand localnicul s-a suprapus cu mine. Eu nu am mai aparut. Pfui, si putea sa declanseze absolut oricand in alt moment! Da, moment decisiv, o sa glumiti voi. Bine, glumiti, eu nu m-am bucurat deloc de inabilitatea lui, nu ma vedeam deloc in poza. Mai bine o faceam eu cum puteam, stiam o treaba.
Astazi, fata de anii 1800, exista retele de socializare. Comportamentul si nevoile se modifica si ele, in acord cu noile medii de exprimare. Oamenii vor sa aibe siguranta ca exista, vor sa fie subiect de breaking news, vor sa fie actori in propriul film. Daca nu ii solicita nimeni pentru asta, se distribuie singuri.
Un semn de egoista afirmare a propriei persoane, cu orice pret, in imagini realizate de altii sau de ei insisi Eu-l invingator in fata contemplarii asumate, spre exterior. Teoretic (si subtil), o fotografie “normala” va cuprinde mereu doua personaje: subiectul reprezentat, dar si fotograful – prezent prin atitudine, prin modul de a privi, prin reactie, prin viziune. Producatorii de selfie nu stiu asta, ei se vor vazuti doar pe ei. Cu siguranta, este un efect, o manifestare a vremurilor moderne.
Poate doar inceputul unei lumi dominate de un egocentrism indiferent la insasi lumea dimprejur pe care o determina. Un cerc cu adevarat vicios.
Sa nu dramatizam, totusi. In cele din urma, e o joaca. In cele din urma, e vorba de oameni. Ceea ce e foarte bine, daca ajuta socializarea, prezentarea de sine, sporirea increderii in propria imagine, e foarte bine.
Nu uitati, inainte de a face un selfie: intrebati-va de ce ar dori cineva sa va vada, ce vreti sa aratati sau sa dovediti. Daca aveti un raspuns plauzibil, stergeti lentila de amprente si zambiti frumos. Apoi, log in si share J. Macar sa radem si noi.
Nota: articolul a fost publicat in revista PHOTOgraphia, nr. 3, 2014
Comment