Vedem din ce în ce mai des Bucureştiul în imagini. E un semn bun, înseamnă că începe să se arate, să fie privit, să fie căutat, cercetat. Trebuie însa să înţelegem ce vedem, ce aflăm, cum interpretăm şi ce facem cu ceea ce ştim. Codul e dificil, adesea indescifrabil, tentaţia de a rămâne într-o zonă superficială extrem de mare. Este ceea ce se vede. Deseori distanţa sau zăpada aduc un compromis posibil: de departe se vede bine, convenabil, de sub zăpada nu se mai văd griurile. De aproape ne e teamă de oraş, lucrurile se pot complica, vârtejul zilnic fiind greu de pătruns. Şi totuşi se poate afla un oraş luminos şi pozitiv, cu atât mai valoros cu cât îl poţi lua de mână, de braţ, îl poţi îmbrăţişa şi merge împreună la plimbare ca doi prieteni vechi.
Apropierea de Bucureşti poate constitui o temă dificil de abordat. Înainte de toate pentru ca trebuie luptat cu idei preconcepute sau cu experienţe în cea mai mare măsură negative. Pentru cineva din interior, Bucureştiul este un loc al paradoxurilor, cu o mână te poate mângâia blând şi cu cealaltă iţi poate trage covorul de sub picioare fără preaviz. Pentru un vizitator adoptat, locul induce comparaţii previzibile. Poate că “era mai bine acasă”. Cu siguranţa nicăieri nu e mai bine ca acasă, deşi cei mai multi recunosc o blazare şi o lipsă de interes indusă de locul de acasă. Pentru un turist, experienţa poate fi de asemenea deconcertantă mai ales când vine de la Paris via Viena şi se îndreapta spre Istanbul. Un loc care pare să aibă de toate şi în acelaşi timp nu-i poţi fixa un atribut anume, nu-i poşi ataşa o senzatie anume, condamnându-l la comparaţii inechitabile.
Cum ar trebui abordat oraşul Bucureşti pentru a-l descoperi? Pe unde, în ce direcţie şi ce ar trebui făcut pentru a-l cunoaşte? Este ceva de descoperit? Cum ar trebui privit pentru a avea acces în acea dimensiune din care oraşul îşi poate revela şi calităţile?
Putem explora Bucureştiul de dincolo de Bucureşti, cu acele locuri în care se poate afla liniştea unui popas, înconjuraţi de ceea ce este reprezentativ pentru spiritul locului. Putem descoperi şi altceva decât Casa Poporului, cea care exercită o atracţie magnetică dar care nu este cel mai reprezentativ sau mai blând loc din oraş. Putem revela relaţiile invizibile dintre prezenţe construite sau din contră, absenţe remarcabile, toate conturând un spirit urban cu o amprentă poetică unică. Putem privi cerul, asculta linistea straduţelor cu nume de anotimpuri, capitale sau doctori, privirea avidă descoperind clădiri vechi care ne fac să imaginăm cum se locuia odată oraşul. Ne putem minuna de faptul că indiferent de direcţia spre care o iei, poţi ieşi la liman în doar câteva locuri, străzile purtându-te singure fără să mai ai nevoie de o direcţie clară prestabilită. Putem înţelege cum se parcurge eficient oraşul, cum se îmbină ceea ce constituie un bun obiectiv – reperele majore care definesc ţinte de vizitat şi atins – cu ceea ce devine personal, ca trăire subiectivă a oraşului.
Sunt născut în Bucureşti, am crescut aici. Până nu demult nu m-am gândit niciodată dacă e ceva aici care nu îmi place sau de ce îmi place ceva anume. Înainte de toate aici este acasă, aerul are o anumită aromă, locurile poartă paşii trecuţi, spaţiul nu este abstract şi necunoscut ci poartă urmele devenirii, ale trecerii. De când am început să-l explorez fotografic, a apărut o nouă provocare şi anume aceea de a-l povesti astfel încât acesta să fie înţeles. Într-o lume a vitezei şi a tracasărilor zilnice, ajungi foarte rar să poţi privi cu mintea şi vederea limpezi, curăţate de orice prejudecată dar încărcate cu dorinţa de a afla, de a vedea dincolo de ceea ce doar pare a fi. Aici intervine ochiul fotografului, avid şi capabil să treacă de bariere.
Da, există “viaţă după Bucureşti”. Da, oraşul are şi părţile lui bune pe care le poţi înţelege mai bine împrietenindu-te cu el, acceptându-i limitele şi cusururile, aflând cum funcţionează, cine sunt oamenii care-l fac să fie, de unde vine şi încotro se duce în popasul prin astăzi. Un astăzi încărcat cu atâtea incertitudini şi contradicţii încât locul devine chiar incitant pentru spiritul unui explorator, căci adevăraţi exploratori putem deveni în incursiunea noastră dincolo de ceea ce credem că ştim. Putem asuma o privire care se adaptează şi care încearcă să înţeleagă mersul lucrurilor. În felul acesta se îndepărtează cel mai uşor un posibil război născut între ceea ce am putea aştepta şi ceea ce putem privi de fapt în realitate. Anulând orice aşteptare şi lăsând oraşul să vorbească, încercând să-i învăţăm limba pentru a afla codul care-l deschide.
O a doua observaţie induce însuşi modul în care oraşul trebuie parcurs. Bucureştiul nu este alcătuit precum oraşele clasice, transformările permanente şi cursul istoriei nu i-au conferit acele spaţii majore de tip piaţă urbană, piaţete sau altfel de promenade care sa lase pietonul să facă un popas, să participe la viaţa cetăţii. Bucureştiul astăzi are culoare de trecere predominant destinate maşinilor, pietonii fiind adesea defavorizaţi. Parcurile sunt principala oază de linişte şi răgaz. La prima vedere pare un oraş obositor şi care nu îţi permite să te opresti pentru că nu ai unde şi apoi de ce te-ai opri acolo unde toţi ceilalţi merg? Acest fapt determină şi conformează însuşi comportamentul oamenilor care, fără locuri de popas destinate, ajung simple furnici mobile într-un furnicar aflat în permanentă mişcare, o adevarată transhumanţă. Este indusă aşadar o percepţie dinamică, oraşul se vede din mers atunci cînd iţi poti ridica privirea din pământ, când poţi abandona telefonul mobil în urechea căruia iţi refugiezi drumurile său căştile i-podului în care fugi de acea forfotă minunată – dar care deseori se transformă într-un simplu bruiaj al propriilor gânduri. Nu căutaţi aşadar loc de popas acolo unde acesta nu există, veţi avea o dezamăgire. În schimb lăsaţi-vă purtaţi de noianul de oameni şi priviţi totul cu deschidere şi pregătiţi pentru o altfel de parcurgere, una care poate culege “fructele” privirii active şi care află insule înăuntru, prin trăirea emoţionată a mişcării, pas cu pas. “Oraşul începe cu pasul pietonilor” ne spune Michel de Certeau.
Cineva afirma că Bucureştiul nu are un spirit anume, o caracteristică uşor de nominalizat. Tocmai caracterul mutabil, ubicuu, incert poate conferi el însuşi o caracteristică, cu atât mai mult posibil de speculat prin explorare fotografică. Necunoscutul, imprevizibilul, întâmplarea, probabilitatea, paradoxul devin aici ingrediente care trebuiesc întâmpinate, asimilate, speculate, acest mecanism întărind cu siguranţă şi hrănind cu consistenţă un spirit viu, avid de cunoaştere.
O altă observaţie aduce cu sine chiar încercarea de a explica un paradox specific bucureştean. Oraşul nu îşi păstrează urmele, înlocuindu-se pe sine cu aproape fiecare nouă zi. Pe lângă mutilarea din epoca socialistă, prezentul aduce cu sine specia speculanţilor imobiliari care schimbă faţa oraşului într-un ritm ameţitor. Oraşul ajunge să-şi piardă urma în propriul praf. Rămân însă oamenii, acele prezenţe discrete dar atăt de deschise a povesti oraşul care “a fost”. Si atunci iţi dai seama că Bucureştiul cotrazice însuşi proverbul “apa trece, pietrele rămân”, întrucăt pietrele îşi pot schimba consistenţa de la zi la zi în timp ce memoria rămâne singurul spaţiu care cimentează cu adevărat ceea ce a fost, ce a devenit oraşul. Şi atunci te apropii de oameni conştient că oraşul sălăşluieşte înlăuntru, conştientizezi că, apropiindu-te de oameni, te apropii de oraşul care rămâne, care continuă prin oamenii care îl povestesc. Cu atât mai important se conturează rolul fotografului, acela de a crea “conserve” de timp ale unui oraş care se petrece, care se transformă, care devine.
Modul în care vă propun parcurgerea oraşului deschide două alternative – aceea a traseului liniar şi aceea a “buclei”. Acestora le ataşăm pe parcurs şi “buzunare”, accesate prin ocoluri necesare şi care completează diverse trasee, fiind situate în apropierea unor puncte nodale de acces. “Bucla” este un element ce confera identitate unui mod specific de a parcurge oraşul Bucureşti şi pe care l-am experimentat atât personal cât şi alături de “voluntari”, pentru a valida metoda de explorare. Din punct de vedere al unui parcurs sistematic, tema “buclei” urbane induce o traversare epică a oraşului. Presupune alegerea unui punct de start, al iniţierii unor mecanisme de deschidere conştientă spre oraş, prin disponibilitatea spre o schimbare a stării emoşionale iniţiale. Presupune “incărcarea” cu oraş printr-o parcurgere dinamică presarată cu popasuri alese pentru a fixa şi puncta momente, abordarea unor multiple straturi ale orasului prin parcurgerea unor zone cu caracterstici diferite, urmată de ajungerea la punctul initial de plecare.
Suntem “îmbrăcaţi” acum cu oraşul parcurs, cu momentele zilei petrecute, cu o nouă experienţă ce poate spori cunoaşterea. Implicarea şi activarea unor calităţi aferente metodei observării (precum spirtul de observaţie, distributivitatea, capacitatea de adaptare, de a reacţiona, de a comunica, de a controla si dirija starea emotionala, de a evalua corect şi de rezolva potenţiale stări de conflict, intuiţia, empatia) constribuie decisiv la ceea ce devine experienţa explorării printr-o reală imersiune urbană. Mai mult, a fi unde trebuie, când trebuie, făcând ceea ce trebuie induce o adevarată etică a lui “a fi” printre ceilalti, în oraş.
Astfel se arată un oraş până atunci necunoscut, aflat în fiecare secundă la îndemână dar pe lângă care riscăm să trecem neatenţi, convinşi că nu e nimic de aflat sau că ceea ce căutam se afla în altă parte. Experienţa la care cititorul este invitat să se deschidă îi poate arăta ca totul se afla deja acolo, la indemână, necesitând o simplă privire încrezătoare. Devenind “turist” în propriul oraş, privirea se luminează şi mersul devine plimbare, auzul se curăţă de bruiaje, asculţi muzica oraşului, întâlnirea cu acesta devine o cale spre o împrietenire senină şi trainică.
Comment