“Mai mult decat o criza! Sunt frapat de deruta si descumpanirea artei. Pare sa-si fi pierdut firul conducator. […] artistul este condus de critic si de negustorul de arta“. Sunt cuvintele lui René Huyghe, filosof francez, estetician si curator al muzeului Louvre, rostite la inceputul anilor ’60. Suna actual?
Unde se afla astazi arta si fotografia in general? Ce se intampla in fotografia romaneasca si incotro se indreapta ea? Propun o scurtatura rapida de la cuvintele lui Huyge, menita sa intre in miezul situatiei actuale a fotografiei prin amprenta sa autohtona.
O analiza cat mai cuprinzatoare trebuie sa tina cont de un punct de vedere afirmat. In cazul meu, punctele de vedere sunt multiple: fac fotografie, privesc si consum fotografie, evaluez fotografie, predau fotografie. Nu intotdeauna punctele mele de vedere converg in armonizarea relatiei celor patru instante citate. Nu cred, de exemplu, ca fotografia se poate invata ascultandu-i pe altii. Si, cu toate astea, predau si incerc sa deschid minti si inimi spre fotografie. Detaliile care “nu rimeaza” sunt fermentii ideilor care urmeaza a fi expuse, care creaza o tensiune, care ridica intrebari, care ma determina sa interoghez in permanenta sinceritatea gestului si crezului fotografic. Daca ajungem sa facem uneori altceva decat credem, acest fapt aduce cu sine o deviere de la o cale asumata. Cale care trebuie in prealabil cunoscuta. Cunoasterea de sine reprezinta o tema de gandire mult prea putin abordata intr-o lume fotografica preocupata doar de tehnica, megapixeli si exif. Devierile inerente, chiar si cu titlu experimental, in numele cautarii si aflarii, nu sunt intru totul negative pentru ca nu se poate constientiza si critica un fenomen din exterior, comod. Din interiorul mecanismului, cu luciditate, prin experienta directa, lucrurile capata o lumina de adevar, devin pe calea intelegerii. Intrebari si dileme permanente e bine sa insoteasca fotograful pe lungul drum al conturarii unei constiinte fotografice.
A fi fotograf.
Ar trebui sa fie magic. Ar trebui sa deschida ochi, constiinte, sa inunde imaginatia, sa sperie, sa socheze, sa schimbe ceva, sa transforme, sa ilumineze asupra acelor lucruri care ar ramane invizibile sub greutatea ignorantei dimprejur, atat de apasatoare prin mutenie. Sa fie facuta din pasiune, cu ardoare, avand ca singura tinta ajungerea mai aproape de lume si, concomitent, mai aproape de sine. Cu toate astea, fotografia romaneasca pare foarte trista.
Intai de toate este orgoliul si o insuficienta intelegere. Un fotograf orgolios care afirma cu tarie enormitati vizuale este foarte trist. Un fotograf cu aer pseudo-intelectual este la fel de trist. Un fotograf care nu are masura propriei valori este foarte trist. Un fotograf care isi ascunde slabiciunile in spatele agresivitatii punctului de vedere este si mai trist.
Detinerea unui aparat nu este suficienta, obligatoriu sa fie imens sau scump si astfel sa vorbeasca despre o potenta nedovedita. Si daca nu era de ajuns, Cartier Bresson este confundat adesea cu un cartier din nordul Bucurestiului. A fi fotograf in Romania zilei de astazi este dificil. Inainte de toate, nu exista repere. In a doilea rand, intr-o lume in care firmele producatoare de aparatura digitala vor sa te convinga ca fiecare este cea mai frumoasa, nu exista o reflectie asupra nevoilor tehnice reale, adecvate fiecaruia. Filmul fotografic inca este o alternativa viabila, care disciplineaza gestul fotografic. Dar ideea de disciplina induce temeri iremediabile astazi.
In cele din urma nu despre repere exterioare este vorba. Cunoasterea si stiinta fotografiei nu vin niciodata din exterior, desi aparent acolo se afla subiectul. Respectul pentru fotografie nu vine din exterior. Inspiratia nu vine din afara. In exterior se pot afla pareri si afinitati, experiente comune sau de luat aminte, eventual provocari. A caror cautare nu trebuie sa se rezume la un simplu pretext de socializare. Fotografia adevarata a fiecaruia se isca din interior, avand ca motor nevoia de a afla, de a arata, de a fi martor, de a pastra pentru totdeauna un moment efemer.
La ce ne trebuie atata filosofie cand avem niste setari la indemana? La ce bun sa patrundem haosul cu intentia de a afla o mica insula de sens atunci cand cel mai usor e sa negam necesitatea aflarii unui sens? Ceea ce nu poate fi inteles nu trebuie catalogat ca fiind inutil. Trebuie asumata propria limita si atat. Si depasita sau acceptata, cu sinceritate. Pentru ca fotografia fara cunoastere si intelegere nu poate fi. Pentru ca fotografia fara sinceritate nu poate fi netrista. Doar o buna cunoastere de sine poate ajuta cunoasterea lumii. Asta ar insemna ca fotografii sa-si asume ceea ce sunt si sa nu se ascunda in spatele aparatului, scrasnind. Sa nu se refugieze intr-o zona comoda cu retete deja testate sau de abordare “frauduloasa” a genurilor fotografice apetisante. S-ar deschide calea unei evolutii normale si frumoase. Aparatul de fotografiat nu este un scut. Nu este mai protector decat o pana. E doar un instrument de scriere cu lumina. Ceea ce nu garanteaza o buna comunicare a ceea ce se afla, fotografiind. Nu trebuie sa se cramponeze de genuri fotografice pentru care nu au o chemare nativa, nu trebuie sa pretinda ca sunt si fac ceea ce le este complet strain.
Conteaza cui te adresezi, dar nu trebuie uitat ca, inante de toate, te adresezi tie. Iar de la tine poti pretinde cat mai mult si poti face astfel incat sa-ti si oferi pe masura. A fi creativ nu inseamna, evident, sa copiezi bine ceea ce vezi la altii. Niciodata un fotograf care copiaza alt fotograf nu va fi mai bun decat modelul ales. Decat sine insusi poate fi insa oricand mai bun, si mai bun. Exista aici tentatia retetelor. Facem asa cum altora “le merge”. O posibila capcana pentru ca o cale usoara, facila nu poate duce departe. Stilul, abordarea, viziunea ar trebui puse in slujba propriei fotografii, nu in a mima cu har ce fac altii sau a executa neintarziat ce cer altii. Aici, supunerea in fata publicului nu aduce doar doua taisuri, ci pe toate la un loc. Popularitatea este foarte apetisanta insa si o dulce licoare a pierzaniei eu-lui fotografic. Bunaoara, migrarea extensiva spre fotografia de piesaj survine ca abordare facila a unei cai fotografice usoare. In cele din urma nu-si doreste nimeni o manelizare fotografica, nu-si doreste nimeni mercenari ai fotografiei. Fotograful trebuie sa aiba taria sa educe publicul inspre crezurile sale reale. Un bun avocat al afirmarii a ceea ce conteaza cu adevarat ca si continut, ca mesaj, ca abordare, ca semnificatie, ca urmari. De aceea fotografia romaneasca este inca trista.
Mediul de comunicare este foarte important pentru ca el modeleaza forma mesajului si, implicit, natura gestului. Dictatura mediului Internet altereaza modul de a percepe fotografia, migrand spre un consum fara discernamant, spre facil, spre efemeritatea click-ului, spre necesitatea unei cromatici tipatoare in defavoarea unui continut consistent, dar pe care mai nimeni nu are cum, nu are de ce, nu poate sau nu considera sa se opreasca si sa priveasca. Popularitate sau esenta? Nu, nu trebuie sa-ti doresti sa devii “viral”. Fotografie facuta cu sinceritate sau ca “mercenar” tematic sau cromatic? Nu ar trebui sa fie dileme. Fotograful care se va ridica in fata publicului sa-i spuna – “Nu faceti bine cerand acelasi si acelasi lucru si nu ne face bine adormirea in comoditate, haideti sa ne ajutam sa ne reinventam!” va misca mai departe ceva, isi va face o datorie de onoare in fata fotografiei. Autoevaluarea sincera este cruciala.
Fotografii ar putea sa inceapa sa si faca ceea ce pretind a crede ca fac. Sa fie sinceri cu ei insisi si cu publicul lor. Si atunci fotografia ar incepe sa se insenineze, sa se luminzeze, sa devina adevarata, sa fie la randul ei sincera. Firava la inceput, dar atat de curata!
A fi consumator de fotografie.
Ar trebui sa fie magic. Sa se faca deschis, cu interes, cu flexibilitate, ascultand intai de toate ce se doreste a fi comunicat prin imagine. Traim sub dictatura imaginii care ne inconjoara si ne sufoca. Adesea extrem de facila. Ce bine ar fi sa stim sa spunem nu, sa triem, sa amendam falsul, sa alegem, sa putem formula opinii, sa determinam o schimbare spre o evolutie a consistentei si nu a invelisului colorat. Sa cerem mai bine, mai profund. Sa vrem sa aflam, sa intelegem, sa ne miram si sa ne minunam, deschisi in fata noului.
Privitorii de fotografie din Romania sunt si ei tristi. Un fel ciudat de tristete pentru ca este entuziasta in sinea ei, dornica de nou, dar de un nou identic cu vechiul cunoscut, dependenta de clisee din care ii este imposibil sa scape. Ceea ce cunosti devine reper, ceea ce cunosti nu-ti poate face rau. Paradoxal, consumatorul de imagine, privitorul pare a fi dornic sa-si confirme ceea ce stie deja. Nu sa afle lucruri noi despre lume, despre sine. Apoi, sa-si confirme faptul ca are dreptate. Noutatea sau necesitatea de a intelege il sperie, il destabilizeaza. Pentru ca solicita un efort. Necesita o minima cunoastere.
Peisaje, portrete cu copac in brate, copii, porumbei, pisoi, frunze si ramuri in forma de Eminescu, papadii, cersetori, bucurii sau drame imediate. Traind in orase, am uitat cum arata un deal, cum arata un pom cu frunze galbene, ne minunam de un rasarit sau de un apus sau de un nor dramatic ca in fata unui exponat la muzeu. Culori sa fie, cat mai multe culori, vesele, saturate, electrice! Alb-negru nu gustam decat rar si la vernisaje, de ochii lumii, e o fotografie dificil de patruns, nici macar nu stim ce a vrut artistul sa spuna. Sau ne facem ca intelegem ca sa para ca suntem cunoscatori. Se poate si asa. De aceea fotografii sufera si fotografia la fel, pentru ca publicul nu-si doreste mai mult, pentru ca ramane ancorat in necunoasteri cu care se obisnuieste pana la urma, pentru ca mimeaza o privire care intelege doar pentru a fi sigur ca nu se iese cumva din turma. Din nou e vorba despre sinceritate. A privirii, a relatiei cu fotograful. Putem spune ca fotografii si publicul se merita unul pe altul. Asta, daca nu cumva aceasta afinitate adoarme simturile, in cele din urma.
Consumatorii de imagine ar putea, inainte de toate, sa-si faca timp sa priveasca. Sa nu-si mai construiasca idoli din pixeli. Sa iasa de sub dictatura scroll-ului si like-ului. Sa elibereze fotografia de apasarea refuzului de a evolua. Sa poata privi critic, sa fie un motor al avansarii fotografiei. Evolutia acesteia nu depinde doar de fotografi. Fotografia, fara privitori constienti de rolul lor, nu exista. Intr-o lume ideala a privirii eliberate, nu exista nici macar fotograf, exista doar imaginea, ea este interlocutorul legitim al privitorului. Este un rol care trebuie luat cat mai serios in considerare, cu sinceritate.
A evalua fotografia.
Ma aflu des in situatia de a evalua fotografiile altor fotografi. Ar trebui sa fie magic. Cateodata este. Imi dau seama ca mediul competitional este foarte firav in Romania. Plin de avant acum cativa ani, sistemul unor concursuri nationale de fotografie constante reusise sa coaguleze o miscare fotografica imprejurul lor. Dizolvata aproape complet astazi. Este foarte important, ca fotograf, sa te pui intr-o situatie de competitie cu alti fotografi, ai de invatat la fel de multe ca atunci cand faci fotografie. Inainte de toate, este necesara o autoevaluare drastica. Simpla selectie de imagini este o activitate extrem de benefica si careia ar trebui sa i se acorde timp din plin. Simpla descarcare a cardului nu poate aduce cu sine constientizarea valorilor intrinseci ale produslui vizual. Traim intr-o lume in care “acum”-ul este esential. Ce nu se intampla “acum”, nu mai arost sa aiba loc niciodata. Cu fotografia, lucrurile stau putin altfel. Precum vinul, are nevoie sa stea, sa se descopere, sa se afle, sa se invecheasca pentru a-si confirma buchetul, pentu a-si decanta valorile reale. De aceea dictatura digitalului poate lua mintile pentru ca face totul posibil “acum”. Dar calitatea fotografiei nu depinde de acum ci de o cu totul alta incarcatura care se obtine cu rabdare, privind cu atentie, constient de valorile vehiculate si care se contureaza pe zi ce trece. Evaluez si pot afirma ca nu mai avem rabdare. Sa lucram cu rabdare, sa privim cu rabdare, sa alegem cu ochi, inima si minte, sa comunicam coerent un mesaj care merita transmis mai departe.
Cultura valorii provoaca evaluarea justa. In acelasi timp, critica de fotografie e cvasi inexistenta. Cand spun critica nu ma refer la tipete si urlete, jigniri si dat cu capul de pereti, cum este inteleasa critica in Romania. Ma refer la o capacitate de evaluare si de discernere a acelor elemente purtatoare de valori. Critica de fotografie e in sine o activitate la fel de importanta precum fotografiatul insusi, poate chiar mai importanta. Pentru ca ilumineaza fotograful asupra propriului gest, din cu totul alte unghiuri de vedere. Fotograful este, in cele din urma, captiv propriului “punct de statie”, propriei viziuni. De aceea, fotografia in Romania este trista, in lipsa unui sistem critic care sa incline balante, capabil sa ofere repere, sa explice si sa imbogateasca. Nu, a da “like” nu inseamna a evalua. O imagine cu 1000 de like-uri nu inseamna ca e mai buna decat una cu 30. Inseamna ca e cu siguranta comerciala, mai populara, mai usor de digerat. Nu neaparat mai buna, cu o valoare mai mare. La fel, o imagine descarcata de pe card si “urcata” pe peretii unei expozitii ad-hoc nu inseamna ca e automat valoroasa.
Calitatea se obtine, desigur, printr-un gest fotografic asumat, dar si in timp, dand la o parte ce nu e necesar. Ceea ce astazi pare senzational, maine se poate dovedi a fi doar un balon de sapun. Fotografia sincera nu-l da pe “maine” pentru “azi”, desi depinde de un “acum” imediat si intens.
A preda fotografia.
Ar trebui sa fie magic. Pentru mine – este magic. Ma ajut si ajut sa ramana magic si pentru cei care se apropie pentru a afla. Magia a aparut atunci cand gestul fotografic s-a transformat in intrebare, urmata de cautarea unui raspuns. Si au aparut o multime de raspunsuri. Paradoxal, afirm faptul ca fotografia nu se poate invata de la altcineva decat de la tine insuti, prin tine. Cu toate acestea, am creat un curs de fotografie urbana&street. Ca lector, fotograful ar trebui sa fie constient ca nu ii ipoate invata pe altii, dar, cu siguranta, ii poate inspira, ii poate ajuta sa creada in ei, sa creada ca pot. Asa cum, simetric, cei care decid sa afle despre fotografie ar trebui sa fie constienti sa nu ceara sa fie invatati. Exista situatii cadru, dar niciodata doua scene identice pe lumea asta. Fotografia este o cale pur personala. Nu ma pot duce la Nichita Stanescu sa-i solicit sa ma invete sa fac poezie, in niciun caz ca el. Il pot citi si ma pot lasa inspirat. Apoi ma pot descopri pe mine. Aflarea fotografiei este un efort pur personal. Asta nu trebuie sa induca autism. Trebuie sa ne dorim sa aflam, sa evoluam. Efortul este al meu ca invatacel si nu transferat celui la care ma duc sa aflu. Si nu, cheia nu sta in manuirea perfecta a setarilor aparatului, ci in buna armonizare a viziunii fotografice cu trairile interioare. Si nu, workshopul pe banda rulanta nu e un mediu de invatare real. Socializarea nu induce invatare, trateaza doar frica de a fi singur cu aparatul. Si nici pe aceea complet. Si atunci e mai bine sa-l lasi deoparte.
De la un curs de fotografie nu ar trebui sa cer sa fiu invatat fotografie, ci sa aflu ceva despre mine. Asa cred ca merita structurata o comunicare menita sa transfere idei intre parteneri de dialog. Nu e nimic mai trist decat invatacelul care asteapta totul de-a gata, decat un curs despre tehnica fotografica si care promite invatarea deplina a fotografiei. Nu e nimic mai trist decat fotograful care nu stie sa-si comunice crezul, stiinta, pasiunea, care tine la secretele lui ca si cand tocmai a inventat roata sau focul. De aceea mediul de invatare fotografica in Romania e trist. In masa, se comunica inadecvat, ocolind teme reale de reflectie, facand abstractie de esenta, abordand teme facile, in zece pasi.
Desigur, e laudabil ca exista o “piata” a invatarii de fotografie, in plina formare, in plin proces de segregare a elementelor purtatoare de valori, a conturarii unor metode de predare si de lucru. Exista pasi valorosi care ajuta, fara indoiala, devenirea a ceea ne dorim sa fie fotografia romaneasca.
Predarea fotografiei ramane, in cele din urma, tot un exercitiu de sinceritate in fata celui care vine deschis sa invete si care merita sa fie instruit cum sa o afle.
Fotografia nu este un gest obligatoriu. Ea nu trebuie sa fie captiva intr-o incapatanare oarba, in orgolii. Ea trebuie lasata sa se apropie. Cu blandete si cu pasiune. Lasata sa respire. Atunci cand ne inconjoara, fie ca o practicam, fie ca o privim, fie ca o invatam afland, avem o datorie in fata sa. Un exercitiu de sinceritate cu noi insine, cu privitorii. Calea cea mai scurta e cea mai dificila, dar cea degraba aducatoare de lumina. Acea lumina in care nimic nu mai pare trist. Suntem la inceput. Un perpetuu inceput, in calea aflarii unei constiinte fotografice demne si valoroase.
Eu incerc si vreau sa ajut. Tu ce faci?
2 Comments