1. Pentru un absolvent de arhitectura, relatia mai stransa cu fotografia este una normala (sau macar usor de inteles). Ce v-a determinat insa, in loc sa va concentrati pe obiecte arhitecturale, sa dedicati serii intregi de fotografii vietii urbane, “ratacirii pe care o multiplica si o reuneste orasul” cum afirma Michel de Certeau?
Parcurgerea anilor de studii de arhitectura a asezat un clopot transparent in fata privirii mele de absolvent, inca fragede, in ceea ce priveste fenomenul arhitecturii. Concentrarea asupra unor proiecte extrem de interesante poate avea in facultate darul de a te ajuta sa construiesti o gandire. Cu diploma in buzunar si dornic de a face arhitectura, asa cum ai invatat ca se poate, ai o prima ezitare : lumea reala e complet diferita de ceea ce credeai tu. De la beneficiari la legislatie, de la limitari structurale pana la cele financiare, iti dai seama la un moment dat ca iti lipseste ceva, desi aveai impresia ca esti pregatit de start, in forma si plin de energie. Concentrat sa inveti sa faci arhitectura, concentrat pe concept, planuri, sectiuni si fatade la scara, iti dai seama ca nu cunosti celelalte elemente esentiale ale ecuatiei : pe tine insuti si lumea in care urmeaza sa iti pui amprenta. Ai instrumentul dar nu ai nici forta care sa-l sustina, nici mintea care sa imagineze si nici planseta pe care sa-ti asterni viziunea. Toate se contureaza acum neclar si simti o nevoie acuta de transforma incertitudinile in pasi siguri. Atunci incepi sa simti o sete acuta de cunoastere si simti ca drumurile abia incep. Incotro? Ce obiecte ai lua la tine in aceasta calatorie care iti va descrie viata?
Fotografia a aparut pentru mine dupa absolvirea facultatii. In timpul anilor de stuii aparatul nu mi-a spus nimic. Fotografiam sec si rational in excursiile de studii sau in vizita la sit, micul compact pe film era un accesoriu fara glas. Cu siguranta era trist pentru ca nu insemna mult mai putin decat creionul preferat cu mina 4B sau decat trusa Richter care se transmite din tata in fiu.
Odata cu constientizarea necesitatii – ca arhitect, de a cunoaste lumea inconjuratoare, mersul sau si oamenii, fotografia a devenit un partener de descoperire pas cu pas a unei lumi care a inceput – cu fiecare cadru, sa clarifice parca fiecare pixel al campului vizual. Am realizat faptul ca formarea de arhitect ma ajuta sa pot decodifica orasul, aparatul foto fiind acum un instrument cu care se pot parcurge constient si concomitent spatiul si timpul, lumina si oamenii, ratiunea si emotia, gandul si trairea. Ingrediente magice ale cunoasterii de sine si a lummii dimprejur.
Este doar o aparenta orientarea preponderent fotografica a activitatii mele. Fotografiind, cercetand orasul si oamenii care il locuiesc si il modeleaza dupa chipul si asemanarea lor, pornind de la un banal pas in cadrul cotidian, imi deschid ochii, mintea si sufletul pentru o viziune arhitecturala mai cuprinzatoare, mai constienta de ziua de azi in drumul ei spre maine, de devenirea societatii, de transformarile orasului. Invatand sa comunic prin imagine, mai accesibila si mai “apetisanta”, gestul de arhitectura isi pastreaza sobrietatea tacuta a actului profesional temeinic.
Complementar activitatii de atelier prin care incerc sa ajut studentii arhitecti sa isi formeze o gandire arhitecturala, am structurat si sustin cursul de fotografie de arhitectura prin care intentionez sa-i ajut inca dintr-o faza incipienta sa devina constienti de mutiplele fatete ale lumii inconjuratoare, pastrand o privire atenta si in exterior, imprejur si inlauntru, pentru o cunoastere extinsa si profunda.
2. Au existat anumiti fotografi cunoscuti, personalitati care v-au ghidat cautarile in spatiul urban? Cum se articuleaza pentru dvs. o fotografie buna? (o simtiti inainte de a apasa butonul sau se contureaza/detaseaza in selectia de acasa)
Raspunsul pate fi dezarmant : NU (cu litere mari). Si este determinant pentru pozitia mea constanta in fata acestei chestiuni. Prin extrapolare, chemarea de a cunoaste si de a deveni vine dinlauntru. Exista voci care te cheama fara sa poti intelege mereu ce iti spun. Poate nici nu stiai ca ele exista. Ideal este ca noi sa fim proprii nostri ghizi in ceea ce priveste orice cautare. Nu-ti poate spune nimeni cum sa devii tu, cine esti si ce-ti place sa faci. Afli singur sau nu afli niciodata. Simtind aceasta chemare de neoprit, nici nu mi-am dat seama ca ar putea exista si alte repede decat linia orizontului. Apoi, odata cu cunoasterea si deschiderea ochilor, apare nevoia de a te amplasa intr-un context. Abia atunci incep sa apara referintele externe. Ideal – este doar o parere personala – este ca in cautarea propriului eu sa nu depinzi de retete din afara ta, forma ta fiind unica si purtandu-ti numele. Nu ai cum sa devii tu daca tinzi doar spre un model, si acela inteles partial. Cel mai simplu si mai util este sa incerci sa fii tu insuti. Si atunci reperele nu mai au nume ci doar voci care te cheama sa afli, sa descoperi, sa conturezi, sa dai tu insuti nume celor descoperite.
O “fotografie buna” este un concept relativ. Cand devine buna o fotografie? Cand tehnic este impecabila? Ciudat, si parca tot ii lipseste ceva pentru a fi si atractiva. Discutia poate depasi cadrul acestui scurt dialog. Probabil cand inspira privitorul, cand conchide o reteta alchimica de echilibru, armonie si capacitate de evocare poetica a unui dat aparent banal. Fotografia de arhitectura poate fi considerata un gen sec si rational care isi afla cu greu resorturi poetice, genul fiind orientat spre mijlocirea realista a formei. Din proprie experienta, genul amintit aici va suferi mereu de un mic neajuns, si anume acela ca nu va putea niciodata sa infatiseze forma de arhitectura in masura in care aceasta poate fi parcursa la fata locului prin intermediul simturilor. Si atunci iti dai seama ca mai trebuie ceva pentru ca fotografia de arhitectura sa se apropie de realitate. Cred ca ingredientul magic poate fi in acest caz umanismul, element pe care fenomentul arhitectural trebuie sa-l contina in orice forma, atat prin gandire, prin insusire cat si prin reprezentare, in ultima instanta.
O fotografie devine “buna” si in functie de context. Imi concentrez intreaga traire artistica pentru ca doza de “bun” sa capete forma inca din clipa declansarii, experienta fotografica solicitand printr-o adevarata “imersiune” toate simturile. Atunci cand intri in rezonanta cu ceea ce se intampla imprejurul tau, cand simti ca devii una cu subiectul fotografiat, doza de “bine” sublimata prin trairea emotionala intensa a momentului se transfera natural si produsului vizual. Emotia naste natural emotie, un fapt esntial pe care l-am descoperit in cautarile mele. Arhitectul nu ar trebui sa se teama sa se emotioneze profund in fata vietii orasului. “Binele” poate incepe odata cu emotia, articularea sa cu o executie tehnica lucida putand conduce (atat in arhitectura cat si in fotografie) catre obtinerea unui rezultat care sa conteze.
3. Fotografiile dvs. au mai totdeauna acea doza de inedit ce tine de surprinderea “momentului decisiv”. “Iesitul in oras” a ajuns sa fie intrinsec legat de aparatul de fotografiat?
Pot spune ca am capatat (inca) o deformare profesionala – aceea de a vedea fotografic. Ies pe strada si chiar daca imi propun sau nu, daca ies cu ochiul observatorului atent sau pur si simplu pana la colt pentru a cumpara mine de creion 4B, vad in jurul meu cadre fotografice. Vad jocuri de lumina si umbra, vad pietoni ingeresanti, vad detalii de viata, aud franturi de discutii, atmosfera urbana imi inunda imaginatia si simt ca fotografiez (cu aparatul sau fara). Surprinderea efemerului cotidian este pentru mine un subiect care-mi solicita constant activitatea fotografica. Am aflat in timp ca o fractiune de secunda poate fi mai intensa decat o ora sau o zi intreaga, ca ea poate aduce din infinitatea de planuri care formeaza realitatea urbana, intr-un anumit loc si moment, privind din unghiul potrivit si fiind pregatit in fata imprevizubilului, a intamplarii – povesti cu o incarcatura emotionala extraodinara. Haosul urban ofera atunci un punct de sprijin in care poti afla armonia unui moment de gratie. De acesta se poate agata un univers intreg, reprezentat prin ceea ce devine o fotografie a “momentului decisiv”. Putem vorbi despre o etica a modului de a evolua in cadrul cotidian : sa te afli unde trebuie, cand trebuie, facand ceea ce trebuie in ciuda faptului ca nu stii cum arata ceea ce cauti, ca nu stii unde si daca vei afla. Ori cand acestea se intampla, sesizezi un sens care iti poate oferi o siguranta. Pentru a ajunge acolo este necesara o implicare profunda si evidentierea unei game intregi de competente precum spiritul de observaţie, adaptabilitatea, capacitatea de relationare afectivă cu subiectul, capacitatea de a lucra cu oamenii, distributivitatea, capacitatea de a gândi în imagini, afirmarea imaginaţiei, capacitatea de a experimenta, capacitatea de a relata şi interpreta, capacitatea de sinteză. In mana unui arhitect, acestea sunt cateva insusiri a caror “detinere” si exersare poate imbunatati cu siguranta gestul arhitectural, in egala masura.
4. Ati calatorit in multe orase; unde v-a impresionat/v-a atras mai mult spectacolul urban, viata strazilor? se poate vorbi de diferite “deschideri ale strazii” in locuri ?
Sunt intr-adevar unele orase mai fotogenice decat altele? (ce vi se pare ca da “savoarea” unui oras?) In acest context, unde s-ar situa Bucurestiul? Si mai important, ce relatie ati stabilit, ca fotograf si arhitect, cu acest oras?
Ca student arhitect am avut sansa inca din anul 1 de studii sa particip la excursiile de studii organizate in cadrul facultatii. Italia, Germania, Franta mi-au oferit o perspectiva complet noua a unei lumi pe care o stiam doar din imagini, din filme sau de la televizor. Istoria si-a dat mana cu modernitatea intr-in joc al contrastelor care au nascut intrebari. De ce e asa acolo, cum traiesc oamenii, cum s-a facut arhitectura si cum continua sa se faca, atat in contextul respectarii straturilor anterioare ale orasului dar si fiind complet avangardist? In acea vreme “fotografiam” mai mult din priviri, nu constietizam capacitatea instrumentului fotografic si experienta era directa, contemplarea filtra realitatea lasand arome si ecouri de imagini. Viata orasului impresioneaza oriunde orasul insusi propune spatii adecvate – piete, strazi pietonale cu atmosfera specifica, forfota si mixitatea functiunilor, securitatea spatiului si ambianta transformand spatii urbane in locuri cu amprente afective. Fiind nascut si obisnuit cu Bucurestiul destul de sec si putin ofertant in ceea ce priveste viata urbana, putem afirma faptul ca orice oras poate atrage prin spectacolul urban (care uneori desi nu e acaparant, poate cotine samburi de adevar), pastrand desigur scara. Am avut sansa unor experiente directe ale unor orase precum exoticele Erevan si Baku, orasele Italiei clasice cu istoria decantata in ziduri ridate, ale Frantei cu constrastul vechi/nou bine stapanit, filigranul oraselor Belgiei, modernismul si arhitectura contemporana olandeza sau daneza, cu prietenoasele si luminoasele orase portugheze. Prin contrast, viata intre turnuri de sticla ale orasului Chicago a adus cu sine un contrast de scara interesant pentru experienta ca arhitect, ca pieton, ca observator fotograf.
Fiecare loc are ceva particular, spiritul devine o esenta a trecerii timpului si a devenirii societatii. Desigur, pot exista afinitati. Am aflat in acest fel Parisul – care ma atrage constant si despre care se spune ca a avut un rol decisiv la inventarea fotografiei de strada, fiind un oras care s-a pastrat istoria in fotografie si care si astazi este extrem de fotogenic, oriunde te-ai uita, in orice moment l-ai afla. Cu Bucurestiul este o alta poveste. Dupa cum spuneam, fiind nascut aici, de la un moment dat mi-am propus intelegerea sa si imprietenirea cu el. Un oras in general criticat pentru un aparent haos, ne-armonii si contraste puternice, departe de a odihni spiritul. Dupa ce am descoperit fotografia, mi-am propus investirea unui effort sustinut pentru a afla ce/cine este de fapt Bucurestiul.
Un oras care se cere parcurs fara a oferi locuri de popas, care indice o perceptie secventiala, in miscare. Care te determina sa cauti linistea din spatele marilor bulevarde, a carui atmosfera pozitiva si specifica trebuie cautata excentric, la umbra stradutelor din vechile cartiere istorice. Diversitatea extrema poate fi obositoare dar in acelasi timp extrem de ofertanta pentru un observator pentur ca aici se poate intampla oice, oricand si cu oricine – fata de sobrietatea oraselor germane sau elvetiene de exemplu care devin “plictisitor” de monotone in ordinea si curatenia peisajul urban si uman. Bucurestiul este suprinzator si pentru sine insusi, este un oras care nu-si pastreaza urmele, care se inlocuieste pe sine in fiecare zi. Afland Bucurestiul, am invatat sa-l respect si sa-l arat si celor care nu cred in el.
5. Cand alb-negru si cand color?
Culoarea in general si aportul cromatic al unei situatii sunt factori esentiali, ochiul uman percepand mediul inconjurator in culori. Este esential sa poti discerne potentialul unei scene prin rezolvarea cromatica a cadrului, sarcina pe care fotograful trebuie sa si-o asume. Nu pot afirma ca prefer un anumit mediu cromatic : am inceput avand convingerea culorii, am studiat si practicat in paralel tehnica alb negru, am continuat la acel moment sa lucrez predominant color dintr-un motiv relativ simplu : parcurgand strada eminamente gri, punctele de culoare, accentele devin repere care deshid mai usor calea gestului fotografic. Avansand in timp – prezenta culorilor permite mintii sa discearna intr-un alt plan potentialul unei scene, tratarea ei in alb negru venind doar in intampinarea esentializarii cadrului : altceva devine important in acel moment, ceva ce tine de desfasurarea intrinseca a cadrului, mai putin de accente de pe suprafata sa ; alb-negrul ne conduce mai usor spre esenta situatiei intampinate. Personal nu cred in rezolvari cromatice duale : un cadru poate fi eminamente produs ori doar color, ori doar alb-negru – nu in suprafata ci in esenta sa. Color – atunci cabnd culoarea devine actor principal in imagine. Alb-negru cand structura interna a imaginii poate sustine un discurs vizual abstract.
6. De cativa ani, sustineti un curs dedicat fotografiei la Universitatea de Arhitectura, dar si workshop-uri cu cei interesati de fotografia urbana. Ce si cum se poate transmite despre fotografie? Cum poate contribui un astfel de curs la formarea personalitatii unui arhitect?
Fotografia ramane un gest pur personal. Cred cu convingere ca ea se invata practicand-o si ascultandu-te, nu cautand sa ti se ofere ceva din afara ta care sa-ti ofere raspunsuri facile la intrebari. Am fost pus in timp in situatia de a explica ce fac si cum fac, de a exprima si prin cuvinte intregul mecanism din spatele gestului fotografic. Asa s-a nascut insasi lucrarea mea de doctorat prin care am studiat si avansat conceptele de baza ale demersului de investigare in planul imaginii orasului, introducand in ecuatie concepte noi precum cel al “imersiunii urbane“ sau cel de “portret urban“.
Despre fotografie se poate transmite in primul rand pasiunea si deschiderea in fata acestui instrument magic. Arhitectii dovedesc ca ajung sa-i cunoasca prea putin valentele, abordarea in plan rational fiind una incompleta. Introducerea dimensiunii umane poate fi in masura sa imbogateasca demersul fotografic si, mai mult, implicarea personala prin punerea in joc a unor competente (la care faceam referire mai sus) poate aduce arhitectul in ipostaza ideala de cunoastere sensibila a lumii dimprejur si concomitent, autocunoasterea. Ca stundeti arhitecti suntem invatati in scoala sa folosim prezenta umana doar pentru a conferi scara obiectului de arhitectura. In orice alt mod, prezenta umana nu este dorita. Suntem invatati sa punem siluete de oameni in prezentari pentru a conferi realism imaginilor de sinteza. Acele siluete nu au insa nume, nu stim nimic despre ele si trairile lor. Ne imaginam doar ca pot reprezenta oameni care vor executa cu acuratete acele activitati imaginate de arhitect la planseta sau in fata calculatorului. Viata obiectului de arhitectura, o orasului este cu totul diferita de cea “proiectata“, o constientizare a acestui fapt fiin cel putin necesara oricarui arhitect. Cunoasterea dimenisunii umane este o premisa cel putin necesare si esentiale pentru o activitate cat mai completa in domeniul arhitecturii. Fotografia in cele din urma poate ramane un simplu pretext pentru a aduce in discutie un mencanism extrem de sensibil, adecvat si mereu la indemana, capabil sa ne conduca in aventura cunoasterii. Prelegerile, cursurile sau workshopurile pe care le propun sunt despre fotografie doar intr-o anumita masura. In profunzime acestea reprezinta un demers pluridiscplinar – cu elemente de filosofie, sociologie, antropolgie , menite sa ofere o platforma de cunoastere a omului si vietii, a propriei persoane prin filtrul exersarii inteligentei emotionale si a instrumentului de notare care devine aparatul fotografic. Le cer constant studentilor mei un feedback, ecoul lor dovedind pana acum faptul ca propunerea mea i-a ajutat sa se decshida spre lume, sa ridice privirea din pamant, sa caute sensuri multiple pentru ceea ce se intampla imprejur, sa devina mai intelepti, sa cunoasca mai mult, sa se cunoasca mai bine, intr-un cuvant, sa poata deveni arhitecti mai profunzi.
7. Expozitia “La fata locului” marcheaza o etapa in activitatea dvs? V-as ruga sa ne spuneti mai multe despre conceptul expozitiei si despre selectia imaginilor; cei 48 de pasi au o anumita semnificatie?
Am invatat in timp ce inseamna o expozitie de fotografie. Este probabil un vis al oricarui fotograf, in general al oricarui artist. Fotografia isi afla forma optima de prezentare intr-o expozitie sau intr-un album grafic. O colaborare timpurie cu ICR Bucuresti a avut darul de a-mi oferi ocazia unui dialog vizual Paris – Bucuresti, reflectia asupra aflarii si intelegerii celor doua orase reprezentand in timp pentru mine o activitate constanta, alaturi de celelalte numeroase proiecte de fotografie urbana realizate pana acum si chiar acum, intre timp. Daca portofoliul meu este marcat de imagini reprezentative pentru cadrul urban parizian, o datorie de onoare a ramas mereu orientata catre Bucuresti, un loc care ar putea incita discutii extinse. Sa fii turist in propriul oras, sa ai o privire echidistanta, sa incerci sa patrunzi cu rabdare, convingere si speranta ceea ce aparent este putin atragator dar care poate avea un continut poetic bogat, odata strapunse straturile rigide ale cadrului cotodian cunoscut, sufocant cateodata. Bucurestiul are o poezie aparte, micile gesturi ale efemerului cotidian ofera deseori imagini memorabile. Din poezie este nascuta si aceasta noua expozitie-concept. Vorbim asadar despre oras, despre cotidian, despre lucurile aparent mici dar semnificative, despre momente de gratie pline de umor, imprevizibil si nostalgie. Cativa ani de studiu ai orasului m-au adus in situatia de a putea selecta cateva zeci de cadre fotografice semnificative. Pornind de la cuvintele lui Michel de Certeau care spune ca pasul pietonului este acela care modeleaza istoria orasului, fiecare tablou este imaginat sub forma unui pas in cadrul cotidian. Privitorul este invitat sa aiba experienta directa a efemerului, relatia cu tabloul nefiind una care presupune simpla contemplare si intangibilitate, el putand lua acasa cate un tablou – fereatra spre oras. Orasul se va muta astfel din expozitie pe un alt perete, deschizand o noua fereastra. Privitor si pieton, tablou si pas, oras si efemer – expozitia de fotografie urbana este gandita astfel incat sa contina si sa puna in miscare acele rotite sensibile care poarta amprenta specifica a mediului urban. Patruzecisiopt reprezinta un umar la care am juns intamplator, atunci cand lucrezi cu orasul nevoia de ordine trebuie sa tina cont de o doza de aleator pe care nu e necesar sa-l intelegi ci doar sa-l lasi sa te poarte cu el. In mod normal as fi putut sa va spun povestea lui 48 si sa incerc sa va ametesc simturile cu o noua poezie. Prefer sa nu o fac ☺.
8. Aveti anumite proiecte in plan pentru perioada urmatoare? Sau va veti lasa in continuare pasii sa “construiasca”, cum stiu mai bine, drumurile fotografiei?
Sunt solicitat constant sa suntin workshopuri si prelegeri despre imagine si fotografia urbana. Alaturi de cursul pe care il sustin la UAUIM, accept aceste solicitari care pot naste interes si emotie in fata fotografiei. Am cateva proiecte editoriale in perioada imediat urmatoare – cum ar fi un portret fotografic al orasului Bucuresti si un ghid de fotografie de arhitectura. In paralel contribui cu materiale teoretice in revistele de specialitate, atat de arhitectura cat si de fotografie. Prefer sa nu am un plan de lunga durata cu parametri exacti, eu raspunzand mai creativ in fata intamplarii, a imprevizibilului, intr-un plan spontan. Pasiunea pentru fotografie si pentru arhitectura ma conduce unde stie ca trebuie sa ajung, ca si pana acum. Ma las cu incredere in mana sa, ajungand de cele mai multe ori in locuri sau situatii pe care daca le-as fi programat minutios, probabil nu ar fi iesit in niciun nimic atat de interesant. Daca iti este un bun aliat iar tu ii esti un bun partener, intamplarea pozitiva stie sa contureze situatii care iti dovedesc ca te afli pe calea cea buna, facand ceea ce trebuie, cand si cum trebuie.
Comment