Temele psihologiei relationale constituie un subiect de interes actual si care necesita intelegere si asimilare. Din afara pot fi percepute ca teorii care suna bine, dar rece. Dinauntru abia se deschide o perspectiva a intelegerii, a recunoasterii unor mecanisme cu care deja ne-am confruntat cu totii. Efortul teoretic si practic lui Gaspar si al echipei sale este inestimabil, ca valoare. Probabil in orice moment si “de oricare parte” a unei relatii ne-am afla, avem nevoie sa stim ce ni se intampla si de ce. De partea solitarului – veti spune ca nu vorbim de o relatie aici – ba da, despre relatia cu sine. Caci de acolo porneste totul. Sau de partea intunecata a dorului si melancoliei. Sau de partea in care intoarcem pisica si pe partea cealalta ca sa mai toarca inca putin. Sau de partea imbratisarii magice si a dorului care hraneste distante. Sunt multe etape ale unei relatii, ale relationarii in general, multe straturi, niciodata posibil de intrevazut dinainte si mereu degraba izvoratoare de dileme sau de fericiri. Observam la scara larga ca din cele mai bune intentii se ajunge aproape obligatoriu si la impasuri. De cele mai multe ori, transformate in fundaturi. Singur – nu e bine. Impreuna, e dificil, adesea toxic. Dar cateodata fericit si cu siguranta necesar si firesc. Si atunci cum procedam? Asa cum am invatat deja, un impas nu e un capat, ci doar inceputul unei vindecari, al unei aflari, al cresterii interioare si impreuna. Pentru ca a fi impreuna cu cineva, dincolo de orice erotism sau afinitate rationala, deschide cea mai eficienta cale a aflarii de lucruri noi despre sine si despre oameni. Este o cale de crestere spirituala, emotionala, afectiva.
Am privit mereu cu un soi de curiozitate ideea de “relatie”, de “cuplu”. Nu stiu de ce, dintotdeauna a fost in mine un sambure de contemplativitate care m-a determinat mereu sa privesc cu un soi de precautie ideea entuziasmarii subite, a abandonarii, a unei exaltari. Am ramas mereu atent ca in fata unui lucru neinteles si care se cere a fi mai intai descoperit. Cu tot cu fluturi, cand au fost. Mi-am asumat atatea experiente cate mi s-au deschis, am gresit, m-am bucurat, a fost foarte bine, a fost mai putin bine, s-au nascut mereu intrebari si viitoare amintiri. Am invatat mereu ceva. M-am aflat pe mine si am aflat cum “functioneaza” cateodata oamenii.
Ce ii face sa se apropie? Ce ii pastreaza aproape? Are dragostea un mod anume de a fi exprimata, asteptata, recunoscuta? Nu exista niciun manual de utilizare, nu exista nicio traducere exacta a exprimarii in fapte exacte, previzibile, valabile. “Dragoste e atunci cand” – se raporteaza adesea prea usor la norme cantitative sau la traducerea limitata a exprimarii unor nevoi fiziologice si afective, prin prisma intelegerii fiecaruia. Dar ea e necuprinsa. Si libera de orice cliseu. Ea e si acolo unde nu o cauta nimeni. Atunci probabil ca se poate afla Iubirea. Esenta e sa o vezi atunci cand nu mai seamana cu ce stii tu. Iubire e cand stii sa si lasi, sa uiti, sa ierti, sa protejezi de sine si de ego, cand il ajuti pe celalalt sa devina el insusi, chiar daca pentru asta trebuie sa plece departe. Nu e doar efortul de a pastra aproape. Sau teama de a pierde. Sau nevoia de a avea, de a detine.
Am aflat insa un mic secret, intre timp. De fapt, inainte de toate, am invatat diferenta intre Dragoste si Iubire. Si ca adesea le confundam, sau credem ca dependenta sau gelozia sunt forme de dragoste. Iubirea vindeca, e dincolo de noi, e necuprinsa, ea ne contine, in fapt. Dragostea e un liant chimic si magic, e o forma umanizata, la scara fiecaruia, noi o modelam. Cuvintele lui Bruno Schultz mi-au luminat insa cautarea. El spune “Demiurgul nu are un monopol asupra creatiei. Aceasta este o insuire a tuturor spiritelor. Materia este infinit fertila, inepuizabil vitala si naste o putere de seductie care ne deschide pe toti inspre a Crea. In asteptarea formei date prin atingerea spiritului, materia se afla in permanenta miscare si transformare”. Asadar, dragostea, prin energia ei vitala, poate initia si amplifica elanul creator. Ceea ce este magic si ne aseaza in pozitia de Creator. A fi creativ, pentru unii e ceva cu totul nou si nemaivazut, pentru altii o stare de spirit permanenta. Cuvintele de mai sus explica precis starea de transformare in care intra oamenii prin indragostire. Sau starea in care unii se afla mereu. Stare pe care am dori sa o pastram cat mai prezenta. Si totusi, fata de un partener, ceva se intampla la un moment dat, iar cei mai multi nu sunt pregatiti si cedeaza in fata tensiunii de a-l intalni in sfarsit pe celalalt, fara “praf magic” imprejur.
Oamenii uita insa in general ca totul evolueaza (nu zic ca se schimba). Ei evolueaza, lumea evolueaza, partenerul evolueaza. E bine insa sa fii pregatit, flexibil, deschis. Juramintele de azi e posibil sa nu aiba nicio legatura cu cei care vom deveni maine si pe care inca nu-i cunoastem. Totul se transforma, si de cele mai multe ori sensul poate scapa, daca nu intretinem o buna comunicare. Cu sine si cu celalalt. Pentru aceasta insa nu ar trebui sa existe frica, teama de a fi judecat, presiunea de a fi conform unor asteptari. Spatiul emotional dintre cei doi ar putea actiona ca un amortizor. Iar pentru aceasta trebuie sa existe un spatiu minim, necesar. Oamenii se grabesc sa reduca acest spatiu la zero, ca si cand esenta apropierii este sa te confunzi cu fiinta celuilalt. E necesar sa stii cum sa-ti lasi si sa lasi aer, sa lasi sa fie dor, sa nu consumi, sa lasi sa creasca, sa devina.
Si mai e ceva care imi deranjeaza simturile cateodata. Vorbesc cu multa lume si cateodata scapa un “al meu“ atunci cand unele femei se refera la partenerul lor, prieten sot. “Al meu” in locul numelui lui este o afirmare a unei posesii care depersonalizeaza. Si care nu arata decat multa neincredere in fortele proprii. Am invatat in timp ca nimeni si nimic nu poate fi raportat la sine in termeni de apartenenta. Nu-ti apartine nimeni, nu-ti apartine nimic, cu atat mai mult sentimentele cuiva. Iti apartin propriile amintiri. Pe care trebuie sa le asterni bine inauntru, sa le asezi in sertarele lor. Suntem formati ciudat si prin asimilarea unei intregi culturi poetice care mizeaza pe dependenta de celalalt, pe blocaje emotionale datorate lipsei lui (ascultati atatea melodii care deplang drama despartirii, a absentei). Emotiile risca sa devina prea usor distructive. Sa-ti “tii firea” ar trebui sa fie un mecanism de stapanire naturala in fata provocarilor emotionale. Dar nimeni nu e Superman, iar memoria raului, scurta. Cedarea in fata propriilor slabiciuni, cea mai accesibila cale. “Lasa ca e mai bine asa decat singur(a)” nu e neaparat si cea mai sanatoasa cale. Dependenta emotionala e nociva, cu actiune discreta dar cu impact devastator, in timp. Dar orice dependenta este o alta expresie a lipsirii de libertate.
Suntem persoane diferite, cu destine diferite, care aleg sa mearga unul langa celalalt pentru ca impreuna poate fi mai bine. Aici apare o noua discutie. Cum e mai bine? Putem identifica fara niciun efort doua sisteme complementare. Exista oameni care isi afla un echilibru prin ei insisi. Exista alti oameni care au nevoie sa fie echilibrati. Exista oameni care dau si oameni care cer. Stim ca acele constraste se atrag perfect, pe langa jocul imposibil de stapanit al instinctelor primare. Persoanele achilibrate inspira echilibru si risca sa fie dezechilibrate de un partener labil. Cum aflam o asociere echilibrata? Echilibrarea reciproca pare sa fie o solutie optima. E nevoie insa de o cunoastere profunda pentru a putea face sa lucreze impreuna doua mecanisme complet diferite.
O greseala frecventa apare atunci cand il investesti pe celalalt cu idealurile tale. E doar un mod egoist de a te proiecta pe tine, de a-ti proiecta aspiratiile asupra lui. Te vezi tot pe tine acolo, ce iti doresti tu, iar ce iti doresti tu e bine, e cu sclipici, e destept, frumos si puternic. Celalalt insa ar trebui sa fie lasat sa fie el insusi. Sa fie ajutat sa fie el insusi. Iar daca descoperi ca nu e ceea ce credeai, nu e nevoie sa il faci responsabil pentru nefericirile ne-regasirilor tale imaginate. El e poate foarte bine, asa cum e el, doar el stie. Daca l-ai lasa sa fie, daca l-ai privi, daca te-ar preocupa adevarul lui, in egala masura cu adevarurile tale, poate ti-ai da seama ca raspunsurile erau deja acolo, dar erai prea entuziasmat(a) ca sa le si iei in considerare. Te poti bucura de ce ceea ce este celalalt, fara alt gand, il poti privi si lasa sa zboare, liber. E un “pur si simplu” care nu necesita niciun efort. Dar care deschide usi si darama ziduri.
Se spune ca oamenii creativi reusesc sa obtina singuri ceea ce le trebuie. Sa isi inventeze ustensile prin care sa isi atinga scopul. Pe lumea asta, sunt doua feluri de oameni (da, felul 1 si felul 2, dar altfel): oameni care dau, si oameni care primesc. Sigur, pana la un punct, schimbul este natural, cine are de dat, ofera, si cine are nevoie de ceva, beneficiaza. Lucrurile se complica atunci cand mecanismul acesta nu mai e o exceptie, ci o regula in viata. Asa se ajunge ca unii doar dau si altii stiu doar sa ceara si sa primeasca. Ceea ce aduce un dezechilibru. Oamenii de langa noi nu sunt doar surse prin care ne indeplinim si ne satisfacem nevoile. Nu sunt doar niste “entertaineri” amabili si entuziasti. Atata timp cat stim asta, poate ca inainte sa ne dezvoltam reflexul de a cere orice cand avem nevoie, de a consuma, de a ne baza pe altcineva, sa activam mai intai mecanismele creative si sa vedem cum putem obtinem singuri ceea ce avem nevoie. Apoi ne putem intreba ce nevoi au oamenii de langa noi. Si iata cum o schimbare mica de perspectiva poate aduce in timp schimbari majore la nivel de inter-relationare. A fi independent, a-ti desena mai clar propria realitate si a-ti pasa de ceilalti nu e ceva rau, chiar daca pare mult mai solicitant.
In plan personal, am inceput sa imi definesc nevoia de cunoastere si sa tes primele legaturi teoretice ale psihologiei relationale odata cu “dibuirea” intuitiva a unor notiuni de inteligenta emotionala si relationala. Reafirm faptul ca dincolo de lucruri pe care un psiholog le-ar considera normale, aflarile noastre, ale “oamenilor simpli” poate ca se nasc mult mai greu, dupa experiente si greseli repetate, dupa socuri sau traume emotionale, care ne imping sa ne dam seama ca trebuie sa intelegem ce ni se intampla si de ce. Realizezi apoi faptul ca e un intreg univers in care deja traiai, dar caruia nu ii cunosteai numele si ingredientele, inca. Asa cum gravitatia exista si inainte sa fie “descoperita” de Newton. Aceste aflari si constientizari, teseri de fire si iluminari imi definesc intens ultimii sapte ani. Probabil odata cu intrarea mea in zona de asumare.
Initierea voluntara a avut loc odata cu iesirea din ceea ce a fost odata (ca niciodata) “prima relatie”. Sa tot fie 20 de ani de atunci, memoria e insa vie. Mi-am dat seama atunci ca am nevoie sa inteleg lucruri aparent inexplicabile. Ca in doi trairile sunt mai intense si ca pot aparea stari ambigue pe care am nevoie sa le clarific, al caror cod trebuie cunoscut, pe care eventual sa le gestionez. In timp, mediul relational a fost creuzetul celor mai intense trairi, cu nesigurante, drame, neintelegeri, neregasiri, regrete, dileme si melancolii, aventurari in “no man’s land” si reveniri spectaculoase, calirea vointei, renuntarea la dependente, iluminare interioara. Au fost si parti minunate, desigur. Dar in cazul meu, un mediu preponderent conflictual a fost generator de aflari, constientizari, cresteri, maturizari, castigare a autocontrolului prin cunoastere de sine si de cunoastere a celuilalt. M-am intrebat adesea daca sunt defect, de ce nu fac sau nu simt ca toti ceilalti, de ce nu e mai simplu, de ce totul pare sa fie mai degraba o provocare, decat o binefacere, prin relationare.
Prin natura celor traite in plan personal, acum 3 sau 4 ani am sustinut primul seminar a ceea ce definisem atunci empiric prin “mecanica relatiilor”. Am inceput atunci sa cred cu tarie in rolul salvator, vindecator al comunicarii pasnice si dialogului constructiv. Pentru a preintampina conflicte inutile sau toxicitate. Am simtit ca fricile pot fi vindecate din momentul in care identificam sursa lor, deci relevarea lor e de fapt o binefacere.
Am identificat ca intr-o relatie e nevoie de doi, de incredere, de comunicare, de sustinere. Am inceput sa fiu atent la copilaria celuilalt si la relatia cu parintii lui. Am inceput sa simt ca atunci cand nu abandonezi lupta, incepi sa poti vindeca.
Mi-am dat seama cate confuzii facem atunci cand vorbim despre Iubire. Pretul platit pentru orice eroare “de pilotaj” sau optiuni la care acum ma uit cu alti ochi e insa unul minunat: Cunoasterea. Corelata cu Constientizarea, te ajuta sa evoluezi spiritual. Sa fii mai bun, sa stii mai bine ce ti trebuie, ce greseli sa nu (re)faci. In cele din urma nu suntem atat de diferiti, in cele din urma totul are un sens si o explicatie. Daca le cautam. Mersul in virtutea inertiei nu deschide insa calea spre o viata constienta. De aceea intrebarea “de ce?” este magica. De la ea porneste transformarea. In momentul in care te intrebi “dar de ce mi se intampla aceasta?” esti deja pe calea cea buna a aflarii, si chiar pe jumatate vindecat, pentru ca totul se va intampla incat sa poti afla raspunsul si sa il recunosti, atunci cand vei fi pregatit. Acesta este rolul drumului, de a ne pregati intru recunoastere.
Multi oameni traiesc intr-un prezent extrem de ancorat in realitate, in a detine, a controla, a avea. Este doar partea “hardware”, cea care face posibila experienta. Fac o paralela care poate suna straniu: e ca si cum te-ai astasa de trambulina de pe care poti sari intr-un bazin sau de parapanta cu care poti face un zbor, in loc sa iti deschizi chiar experienta de a plonja, de a inota, sau de zbura. Cu mult mai frumoase decat obiectele care le fac posibile. Experienta creaza memorie, emotia este ingredientul magic. Privirea pozitiva asupra vietii aduce lupa in pozitia potrivita, obiectivul bine reglat inspre subiect. Se poate trai frumos, cu putina vointa.
Greselile pot genera aflari inestimabile, empatia si renuntarea la sine pot vindeca. Exista optiuni eronate si alegeri corecte, exista pattern-uri, invatare, aflare. Exista ego, o bariera extrem de dificila pentru evolutie. Exista dorinta de transformare si de a fi mai buni. Sigur, instinctul ne duce unde avem de fapt nevoie sa fim. Dar cati dintre noi stiu sa vada in acest fapt o oportunitate de crestere? Aici, practicarea fotografiei m-a invatat sa caut un sens in tot ceea ce ma inconjoara.
In ultimul episod al seriei Star Wars exista o replica profunda : “nu te lupta cu ceea ce urasti, salveaza ce iubesti”. Cred ca este un indemn inpirational foarte valabil in orice moment al existentei, al relatiei, in impas, cat si in plina stare de exuberanta. Exista speranta, totul are rostul lui si ar fi bine sa fim pregatiti sa il vedem. Convietuirea constructiva este magica si nu ar trebui sa fie despre consum si zbucium, ci despre crestere impreuna. Doar ca ambele tabere coexista, asa cum Binele si Raul depind doar de sensul pe care noi il dam. Ele impreuna, in echilibru, definesc Intregul. Fericire fara zbucium nu exista, trebuei doa sa invatam sa le gestionam in egala masura, in cele din urma.
Comment