“Cine ma iubeste, ma place asa cum sunt”.

Adevarat sau fals?

Incepe sa se auda din ce in ce mai des expresia aceasta. “Cine ma iubeste, ma place asa cum sunt”. Dincolo de a aduce un confort dorit, in ce consta de fapt adevarul ei? 

Acest text nu este dedicat celor care o cred. Se vor enerva citind si atat. Acest text este pentru cei care au fost sau sunt pusi in fata acestei propozitii si incearca sa afle de ce vocea interioara le spune cu totul altceva si resimt clar o presiune emotionala. 

Nimeni nu se poate mandri cu problemele personale nerezolvate, cu fobiile si anxietatile care il domina cateodata. Nimeni nu e perfect, iar perfectiunea nici nu exista. Exista insa armonie si nevoia de liniste si pace ca mediu constructiv. Cu totii avem probleme emotionale. Cu unele ne nastem, fiind involuntar transmise de parintii nostri. Pe altele le avem de rezolvat ca tema de viata. Relatia cu mama aduce, de exemplu, o serie de probleme specifice, cea cu tatal, aduce probleme in planul validarii si increderii de sine. Cred ca suntem pe un continuu drum de aflare, formare si descoperire de sine. Nu mereu ceea ce aflam ne si incanta. Problemele personale sunt greu de asumat si de rezolvat. Daca nu ne mai gandim la ele, poate dispar singure, daca nu le provocam, poate nu isi fac simtita prezenta? Ar fi prea comod asa. 

Faptul ca avem un sef incapabil e o problema care se poate discuta cu orice ocazie si oriunde. Sau ca s-a scumpit benzina. Sau despre politica. Faptul ca nu reusim sa ne desprindem de un trecut dureros, ca ne macina melancolii, anxietati si depresii, frici si neincrederi, ca ne e un dor de crapa pietrele, absenta sprijinului si afectiunii, probleme din copilarie si din adolescenta, inca neexplicate, ca nu stim si nu reusim sa formam un cuplu stabil si armonios, ca acceptam prea usor sa ne mintim singuri, ca nu avem incredere in nimeni si parca oamenii se cam indeparteaza de noi – erau pana acum ceva timp subiecte de neatins, mai ales in spatiul public. Mimam zilnic fericirea prin toti porii, cu selfie-uri si statusuri mirobolante, ca nu cumva ceilalti sa afle ceva despre disfunctiile noastre profunde, cu care ne confruntam sau cu care pur si simplu ne complacem din obisnuinta, si sa fim dati la o parte. Singurul loc unde pur si simplu nu mai ai alta varianta decat de a le face fata – in relatiile personale cu oameni care ajung sa te cunoasca dincolo de orice machiaj si mimare a fericirii si unei vieti sanatoase. 

Daca relatia cu cei dimprejur se transforma intr-o lupta de orgolii si presiuni, si nu intr-un teren fertil pentru crestere, care sa fie cauza? Subliniez, nimeni nu e perfect. Dar daca ceva din tine nu iti da pace si incepe de la un timp sa se repete si, mai mult, sa fie o piedica, sa faca rau celor dimprejur, mi-e teama ca nu mai poate fi trecut cu vederea si poate fi considerat o problema reala. Pozitionarea in fata problemei o poate adanci sau o poate rezolva. Si aici vine momentul in care il poti auzi pe “Cine ma iubeste, ma place asa cum sunt, putin imi pasa de parerile oricui”. Cautarea adeptilor, si nu a unor solutii, nu deschide insa un drum al vindecarii.

Cand eram mic am descoperit caricaturile lui Mihai Stanescu. Una dintre ele infatisa un sef bucatar (acum subiectul e la moda) spunand: “Oamenii sunt de doua feluri: felul 1 si felul 2” ☺.  Extinzand acesta observatie anecdotica, putem spune ca exista oameni inalti si oameni scunzi, oameni pasionati si oameni apatici, persoane impulsive sau calme. Exista agresori si exista victime, oameni care mai mult cer si oameni care mai mult ofera, oameni care fac si isi fac rau si altii care sunt vindecatori innascuti. Exista oameni natural agresivi si oameni care aleg linistea ca zona de confort. Si lista poate continua si fiecare isi poate desena propriile binomuri intalnite. Oricand pot aparea schimburi de rol, unele persoane isi gasesc insa zona de confort intr-una dintre tabere.

Expresia “Cine ma iubeste, ma place asa cum sunt” este un prieten fals. Cu totii avem nevoie de acceptare, de apreciere, de a nu fi judecati, de respect. Intr-o relatie – de prietenie sau de cuplu, a fi luat asa cum esti iti confera o baza a zonei de confort, absolut necesara. Problema apare cand acest dat este vazut printr-o prisma gresita. Adica una care limiteaza si fixeaza, incompatibila cu transformarile si evolutia permanenta a sinelui si lumii exterioare in miscare, secunda cu secunda. 

In sinea ei, inteleasa gresit, prin limitare, nevoia de acceptare neconditionata unilaterala aduce cu sine o presiune asupra celor din jur, care conduce in mod absolut, intr-un timp mai scurt sau mai lung, la limitare de sine si o agresare emotionala a acestora. Lipsa dorintei de rezolvare a propriilor lectii si probleme proiecteaza automat urmarile asupra celorlalti. Ca si cand ai ocupa locul de parcare al cuiva si l-ai invita sa te scuteasca de problemele propriei cautari, pasandu-i lui problema gasirii unui loc liber, in alta parte. La randul lui e posibil sa fie nevoit sa incomodeze pe altcineva. E un gest agresiv care naste o serie de probleme, in cascada.

Legat de agresivitate, romanii in general o considera ca facand natural parte din viata. In familie, relatia mama-tata se bazeaza pe dobandirea controlului prin impunerea celui mai puternic. Agresivitatea este o urmare fireasca acestui set de atitudini. Cresterea intr-un mediu agresiv poate produce deformari plastice la nivelul creierului si a perceptiei. Poti avea impresia, ca adult, ca e normal sa fii agresiv. Poti deveni dependent de aceasta stare, asociind-o, in mod natural si contradictoriu, cu o zona de confort. Se poate instala o dependenta chiar de substanta stressului, cortizolul. Daca nivelul lui scade, apare o panica si nevoia de enervare, de conflict. Exista chiar si panica de a nu fi prea bine, din teama ca starea de bine se poate pierde. Agresivitatea si anumite lipsuri emotionale nasc frica, nasc anxietati pe care doar iubirea le poate vindeca. In primul rand, iubirea adevarata de sine.

Putem usor observa agresivitatea “normalizata” la orice pas. Din momentul in care iesim pe strada sau cautam un loc de parcare sau ne suim in autobuz sau metrou, sau intram intr-un grup de colegi noi, sau mergem la un ghiseu sa platim o taxa – si  lista ramane deschisa si cu variante infinite – prin interactiunea cu ceilalti putem afla agresivitatea sub cele mai diverse si creative forme.  Lipsa de rabdare, intoleranta, stressul prelungit, impulsivitatea, lucrurile luate la modul personal, toate devin surse ale agresivitatii. 

Asa ca, natural, poate fara sa ne dam seama,  riscam sa perpetuam agresivitatea ca pe ceva normal si in relatiile personale. Stand de vorba cu o multime de persoane crescute si formate in alte medii culturale (din Franta, Finlada, Olanda, Germania etc.) mi-au povestit ca vad imediat persoanele din est dupa modul in care nu isi pot stapani emotiile, devin impulsivi si in cele din urma agresivi.  Poate pentru ca nu ne-a invatat nimeni vreodata ce sunt emotiile, cum apar, cum le stapanim si cum se gestioneaza starile negative si frica, mai ales. Asta nu inseamna ca nu ar trebui sa ne punem singuri intrebari, totusi. Se ajunge adesea la rabufniri neasteptate, asupra unor persoane care nu au absolut nicio vina. Unele persoane nu se gandesc la faptul ca emotiile ar putea fi gestionate, stapanite si nu ar trebui lasate sa isi faca de cap cum vor ele, prin noi, atunci cand apar. Stapanirea de sine si autocontrolul sunt concepte ca fiind esentiale pentru o persoana si o viata santoasa in cultura asiatica, de exemplu. Dar nu numai emotiile negative ar trebui cunoscute si gestionate, ci mai ales problemele care le determina. Ar trebui cautata si tratata cauza, si nu doar efectul.

Nu poti cere nimani sa isi mai creasca un deget la o mana. Din fericire, fata de corp, care are limitarile lui, spiritul are o zona de desfasurare nelimitata. Doar daca vorbim despre puterea gandului sau despre iubire, pe care insusi Einstein o vede ca avand proprietati mult peste puterea luminii, ne dam seama ca nu exista limite atunci cand vorbim despre suflet. 

Acest “asa cum sunt eu” este relativ, pentru ca noi sintem cel mult ceea ce stim deja despre noi. Putem face posibile transformarile si evolutia prin puterea de introspectie, prin autocunoastere, vindecare si iubire de sine si de ceilalti daca exista loc pentru o simpla intrebare : “de ce?”. Transformari care sunt posibile daca acceptam ca mai e ceva dincolo de ceea ce stim deja sau avem impresia ca stim despre noi, dincolo de Ego. Aici apare bariera Ego-ului, care are o putere de seductie extraordinara. Ne poate convinge sa il confundam cu propria persoana si sa il iubim pe el.  El spune “eu!”, “despre mine!” si cere sa fie hranit fara satietate. Daca “asa cum sunt eu” devine doar oglinda Ego-ului, jocul este pierdut din start, pentru ca nimic nu poate intra si nimic nu iese, prin crusta lui, ca o nuca tare. Nici macar raza de lumina a lui Leonard Cohen din celebrul cantec. Asadar, comunicarea sau relationarea, prin prisma trasformarii si evolutiei spirituale, cu o persoana condusa de ego, este practic imposibila. Si de aici apar alte probleme. 

Cel care est condus de ego este sigur ca are intotdeauna dreptate si mereu da sarcini de indeplinit celorlalti, legate de nevoile propriei persoane. Pentru ca intotdeauna ii va fi mai greu sa se lupte cu el insusi, cu ego-ul, decat cu altcineva. Care daca e mai slab, intr-o anumita circumstanta, se va plia pe cerintele lor, in cele din urma, pentru ca poate prefera linistea. Va gasi mereu pe cineva dornic sa ajute, sa isi indeplineasca rolul de salvator sau pur si simplu un altruist. “Daca esti aici si tii la mine, dovedeste-mi si fa asta pentru mine”, va suna ca leitmotiv al relationarii. Nu va cauta niciodata solutii pe care sa le indeplineasca el insusi. “Imi e frica de ceva anume, nu il face tu, ca sa stau eu linistit” va conduce partenerul rabdator pe o cale care nu mai e a lui si in final il va determina sa reactioneze. 

Iubire nu inseamna sa te supui fricilor sau anxietatilor cuiva, ci sa sustii vindecarea lor.  Anxietatile diverse, neincrederea, intoleranta, impulsivitatea nu pot fi  privite ca fiind ceva normal, intr-un mediu sanatos. Daca celalalt are o problema cu ele, anxiosul va insista ca nu este iubit suficient. Ignora mereu faptul ca celalalt are temele lui de indeplinit cu el insusi, drumul lui, viata lui, scopul sau in viata nefiind doar acela de a indeplini sarcini delegate. Daca cumva se revolta pe sistemul de viata agresiv impus, va fi imediat transformat in agresor si santajat emotional, inducandu-i-se o stare de vinovatie. Valorile ajung sa se inverseze si se poate instaura o stare de dezorientare emotionala. 

Acceptarea unei stari de rau ca fiind ceva normal nu poate conduce la un rezultat pozitiv. Facand rau, nu se poate face decat si mai mult rau. Absenta intrebarilor despre sine, lipsa dorintei de asumare si de rezolvare a propriilor teme va conduce la desenarea unor cercuri vicioase, fara de iesire. Se vor repeta pattern-uri, in cautarea unor parteneri suficient de slabi incat sa spuna “da” la orice solicitare. Care vor deveni neinteresanti daca nu fac putina opozitie, pentru “picanterie”. Sunt preferate confruntarile, pentru a pastra o stare de stress. Un paradox nerezolvat va induce o cascada de alte paradoxuri. 

Vindecarea si invatarea, care ar trebui sa fie tinte ale suferintei, devin asadar din ce in ce mai greu de realizat si de atins. Procesul psihologic e greu de inteles. De ce se prefera  adancirea suferintei si convietuirea cu ea in loc sa se doreasca vindecarea, ramane o necunoscuta. Probabil un abandon de sine, o pedespire de sine. Care pot fi legitime prin prisma karmei, dar gresite ca atitudine daca ajung sa faca rau celor dimprejur. Pe de alta parte, daca  ii mai e rau cuiva, agresorul nu se va mai simti singur. Intinde asadar capcane celor care cred ca pot ajuta, pentru a-I aduce mai aproape, in niciun caz pentru a realiza durerosul dar atat de necesarul proces al propriei vindecari. 

Partea buna e ca agresivitatea emotionala poate face un bine victimelor colaterale. Le poate intari increderea in propriul drum si poate evidentia pattern-uri comportamentale care pot fi evitate in viitor.

Cred ca cu tarie ca cel care “te iubeste asa cum esti” si te lasa sa te complaci in lumea propriilor neregasiri si suferinte, nu iti este prieten. Pentru ca un prieten adevarat isi doreste ca tu sa fii mai bun, isi doreste sa ajute vindecarea. Fie fiind o oglinda, fie inducand abordari, asa cum stie el, nu va fi indiferent la suferinta nimanui. Vindecarea vine in primul rand din interior, apoi eventual din exterior, si niciodata prin complacere sau evitarea suferintei.

Inca un aspect: hai sa spunem ca cei care ocolesc vindecarea pot ramane asa cum aleg ei, in definitiv e optiunea lor cum traiesc. Pot oricand sa gaseasca un partener mai slab sau usor de intimidat. Problema reala apare cand toate problemele nerezolvate se transfera asupra copiilor (sau unor viitori copii), care nu a nici cea mai mica vina pentru toate acestea, pentru refuzuri, pentru neacceptari, pentru anxietati si alte drame personale pe care au parintii refuzat sa le rezolve sistematic.

O incurajare: exista vindecare, exista salvare, totul este posibil. Trebuie doar sa existe dorinta de constientizare, de crestere, vointa si rabdare. Drumul se asterne clar dinaintea celui care il cauta. Putem avea grija cu cine ne asociem si de ce, sa constientizam nevoile si dependentele posibile, sa ne cunoastem punctele tari si pe cele slabe. Convietuirea intr-un mediu agresiv si anxietatile perpetuate nu conduc la rezultate constructive si la o viata fericita, in ansamblu. Pentru ca oamenii vor fi mereu de doua feluri, iar legile atractiei si apropierii au caile lor nebanuite.