Am afirmat, de cate ori am fost intrebat, ca nu simt sa fi avut vreun reper exterior in viata, vreun idol, vreun model celebru in mana caruia sa imi asez increderea. Vreo lectura care sa ma fi resetat complet. Exista Pink Floyd si jazz-ul, ele imi sunt piloni. Si Ciresarii sau Jules Verne. Nu am avut un Obi-Wan propriu. David Gilmour e foarte bun, cel mai bun, dar atat.
Sunt timid, introvertit, imi vad linistit de treburi. Perfectionist, adesea rigid cu mine insumi, prea aspru, prea rupt de realitate. Din cand in cand orgoliul isi face de cap si fac tot ce pot sa il tin in frau. Avem o vorba in familie : “…un Eftenie tipic” 🙂. Caci am cui sa-i seman. Bunicul din partea tatalui era un calator urban. Parcurgea orasul zilnic in toate directiile, cu treburi. Cu bunicul din partea mamei faceam explorari urbane la margine de Bucuresti, cu metroul abia dat in folosinta. Facea haz de necaz si refuza sa ia medicamente de raceala, spunand ca ii trece de la sine. Era o fire vesela. Daruia cirese copiilor si adora mirosul de paine abia scoasa din cuptor. Toate acestea au ramas undeva adanc in mine, sadite, copil fiind. Au rasarit apoi la mine ca obiceiuri de viata pe care la prima vedere nu stiu de unde sa le iau, dupa care imi dau seama de unde vin si ca sunt doar un continuator al lor. Sub alta forma, dar cu aceleasi esente. Esenta buna, dincolo de micile fixatii si paradoxuri pe care le purtam, totusi, cu totii.
Si cand sunt intrebat cine este maverick-ulmeu, raspund fara ezitare: tatal meu!
Relatia tata-fiu este una intensa si dificila. S-au scris piese de teatru, s-au facut filme, s-au scris poeme. Este o relatie din tensiunile careia nu i te poti sustrage, ca fiu. Avem in amigdala creierului sau adanc intiparite in instincte anumite porniri care iau nastere de ambele parti, pe masura ce relatia creste si se maturizeaza. Salvarea si normalizarea ei depinde de fiecare in parte.
Bineinteles ca am trecut prin etapa de nemultumire, de repros, de revolta. O vreme, nimic din ce faceam nu era bine sau trebuia facut altfel. M-a indarjit sa vreau sa fiu mai bun, si in acelasi timp niciodata nu eram suficient de bun. Precaut cu laudele, degraba critic. Tatal meu este o fire introvertita si un workoholic convins, extrem de bland si cald pe dinauntru. Acolo am ajuns mai greu. Dar am ajuns. Am izbandit!
Am trecut prin etapa in care m-am simtit singur si neinteles. In care a trebuit sa simt ca fac ceva ilegal, urmandu-mi chemarile. Ma ascundeam pentru ca nu faceam ceea ce se astepta de la mine, ci ce simteam eu sa fac. Devenisem pasionat de fotografie, pe ascuns.
Am avut putine puncte de intersectie, dar esentiale. Flash-uri de memorie: cand eram mic de tot imi citea povesti. Magic. Se juca cu mine. M-a invatat intr-o zi, pe aleea din fata blocului, sa-mi inchei sireturile pantofilor. Eram timorat pentru ca nu imi iesea. Apoi, peste un timp, m-a invatat sa merg pe bicicleta. A fost o zi imposibil de uitat, ii retin visceral emotiile. Apoi am devenit propriul campion la mers cu bicicleta. M-a ajutat decisiv la matematica, celebrele probleme de miscare sau la geometrie. Pana am ajuns sa-i arat eu solutii. Mi-a cultivat discret gustul pentru muzica buna. Tot el a luat primul aparat foto digital pe care l-am manuit si de unde a inceput totul, pentru mine. De la un moment dat, am inceput sa imi cumpar singur. Devenisem pasionat, intre timp.
Prin fotografie am reusit sa aflu momentul de gratie. Sa ies din mine. Sa folosesc fiecare flacara din interior, cu un scop. Desi nu stiu ce caut, cum arata ceea ce caut, unde pot gasi ceea caut si cum sa reactionez pentru a-mi da seama ca am gasit, cu fiecare declansare si fotografie reusita imi deomonstrez ca m-am aflat acolo, pe calea cea buna, fiind unde trebuie si facand ceea ce trebuie. Secretul? Doar inchizand gandurile si ascultand acea voce, am avut acces la mine insumi, la un adevar din adanc. O fotografie buna e o dovada a unui echilibru atins si constientizat, intre mine si mediul exterior. Moment de prezenta, magic. Pentru mine, fiecare clipa si loc contin o stare de magie latenta ce asteapta sa fie descoperita si pusa in lumina. Totul sta in felul in care alegi sa privesti lucrurile. In felul acesta, iti poti crea propriile reguli. Am invatat ca lumea e in fapt dupa chipul si asemanarea noastra si ca o continem intr-o simpla privire. Realitatea este ceea ce alegem noi sa fie si sa fim atunci.
E esential sa impartasim ceea ce ne bucura, sa il dam mai departe. Asa se nasc si relatiile trainice, prin acceptare si daruind tot ceea ce poti.
O spun de cate ori am ocazia: nu cred ca cineva poate fi invatat, dar cred ca poate fi ajutat prin insuflarea increderii de a fi el insusi, de a afla, de a cerceta. De a fi mai bun. Cand lucrezi cu oameni si cu emotii, cu stari, trebuie timp, informatia si trairile se distileaza in timp.
Atunci cand am aparatul la mine, si recunosc ca am inceput in timp sa il am permanent, fiecare pas e un pas facut inspre aventura. Viata de zi cu zi imi deschide cadre desprinse ca dintr-un film. Devin exploratorul mirat si mirabil al unui univers nesfarsit de lucruri care asteapta sa fie aflate.
Ziua in care tatal meu mi-a marturisit ca intelege ce fac, prin fotografie, si ca regreta ca nu si-a dat seama din timp, mi-a dat aripi si a stins orice conflict. Final fericit in Star Wars. De atunci e pace si soare. Am devenit campion in fotografia pe care o fac, pe drumul meu. Nu as fi putut concura cu el, pe domeniul arhitecturii clasice, dar pot fi oricand cel mai bun in ceea ce fac eu, alegand sa dezvolt calea proprie de utilizare metodica a fotografiei in studiul de arhitectura. Am dezvoltat un instrument nou, contemporan. Ceva care ma pasioneaza, ceva care imi ocupa simturile si pentru care depun efort continuu, pana la ore tarzii, dar fara sa simt ca obosesc. Sunt eu cu totul si asta opreste si timpul in loc.
Acum imi urmareste activitatea si sunt mandru, cu emotia copilului din mine, de fiecare data cand afla ce fac sau ma felicita. Efectul e “wow”.
Personalitate puternica, propriul maverick, tatal meu, m-a ajutat sa ma slefuiesc, sa devin, sa stiu ca nu exista piedici cand vrei sa faci ceea ce simti, ca pot fi cel mai bun, cerand cat de pot de mult de la mine insumi. Ca suntem datori sa crestem si sa ne transformam in bine, urmandu-ne propria cale. E dificil rolul de maverickpentru ca doar timpul poate atesta si valida fiecare gest si actiune in parte, prin ce devin cei de langa tine, prin modul in care se transforma lumea in jurul tau, si tu odata cu ea.
Pasiunea, interesul pentru un domeniu, placerea de a face ce ne atrage, imprietenirea cu timpul, rabdarea, spiritul explorator, viziunea, curiozitatea, stapanire de sine, sinceritatea, integritatea, dorinta de mai bine – sunt cu toate valori care formeaza un adevarat maverick.
Daca stii un maverick care te-a influentat, sau daca stii ca in tine sta un adevarat maverick, sunt gata sa va cunosc! Imi poti trimite pe pagina dedicata o propunere cu cateva detalii semnificative despre cel pe care il alegi. Eu voi alege unul, iar voi veti mai alege un maverick din comunitatea mea de prieteni, prin vot, pe pagina on-line dedicata. Fiecare propunere va fi rasplatita cu un maverick kit dn partea Glenfiddich. Cei doi alesi vor participa la o sedinta foto, in cadrul proiectului “Portret de barbat”, realizat de Cristian Sutu. Impreuna ne vom regasi pe 16 decembrie la un eveniment Glenfiddich, alaturi de ceilalti participanti ai acestei campanii. E timpul ca adevaratii mavericks sa iasa la lumina!
Reminder: doar pe pagina gazda a actiunii se fac
propuneri: http://maverickspirit.ro/vlad_eftenie
1 Comment