Astazi se implineste un an de cand acelasi vesnic tramvai 41, pe care il iau zilnic, a hotarat sa mearga mult mai departe, intr-un fel nebanuit. Este o poveste scurta despre legaturi inlantuite de fapte aparent haotice, fara inceput si continut, fara nicun semn distinctiv clar previzibil.
Faptul ca am avut atunci aparatul de fotografiat la mine a fost un prim factor decisiv. Nu il iau mereu cu mine, mai ales ca in acea zi chiar nu aveam nimic special de facut, vreun loc anume de vazut, vreo viziune anume. L-am avut pur si simplu.
Un alt factor decisiv a fost starea pe care am avut-o cand am coborat initial din autubuzul 300. Incepuse lapovita. Era prima data cand zapada isi facea simtita prezenta, cand frigul capata volum. M-am uitat la oamenii care traversau in contra-lumina farurilor masinilor, fulgii jucandu-se printre siluete. “Interesant, dar e urat, e frig, mai bine merg mai departe la tramvai, nu are rost sa scot aparatul”, mi-am spus. Si am luat tramvaiul. O statie am de mers. Uitandu-ma pe geam, m-am gandit ca e totusi prima ninsoare, ar trebui macar sa documentez intamplarea cu aceasta prima zapada. Macar pentru arhiva personala, dar eventual sa postez in albumul on-line cu Bucurestiul.
Am coborat din tramvai. Am stat pe peron, am privit, m-am ivartit incoace si incolo. Trebuia sa marchez totusi momentul, chiar daca nu prea imi venea neaparat, chiar daca nu aveam un subiect clar. Erau niste fulgi in aer si cam atat. Un factor decisiv este ascultarea instinctului, chiar daca nu-l intelegi absolut deloc. Si am scos aparatul. Am tras cateva cadre. Nu simteam ca ajung undeva. Am tras si am tras, cautand. Am invatat apoi ca degeaba ai instinct, ai aparat, esti eventual unde trebuie daca nu ajungi sa afli Cadrul. Acel cadru unic, in care totul concureaza pentru o armonizare a haosului aparent, atunci cand pana si fulgii de zapada se misca exact cum trebuie. Fotografia inseamna si cautare, pana la aflare, inseamna sansa. Degeaba faci poze daca nu ajungi sa afli acel cadru care sa contina in el altceva, mai voloros decat toate celelalte. Daca ma opream la acele cadre anonime, daca nu mai faceam click in situatia care a condus la cadrul unic?
Apoi am plecat acasa. Am descarcat pozele, le-am privit. Greu de ales una anume, era o dezordine totala, fulgii se topeau pe obiectiv, a trebuit sa il sterg de cateva ori ca sa pot vedea ceva. Greu de lucrat in acele conditii neprielnice. Confortul propriu a trecut pe negandite intr-un plan secund, conta sa aflu ceva, nu sa-mi fie comod ce fac.
Apoi a venit ideea de a ma inscrie la concursul Sony. Iar eram pe fuga, iar am aflat tarziu. Hai sa aleg poze. E foarte complicat ca dintr-o infinitate de variante, sa alegi una. Si acea una sa conteze intr-un fel in care altele nu reusesc sa o faca. Nu ai cum sa stii dinainte. Asadar, degeaba ai poze exceptionale, daca nu stii pe care sa le alegi, in ce scop, pentru ce context.
Am revenit la imaginile cu prima zapada, din statie. Am ales una. Nu stiu de ce pe aceea, nu stiu de ce si in cel fel am ajuns la ea. Am inscris-o la concurs. Am in calculator, si asta e valabil pentru toti fotografii, alte sute de imagini potential castigatoare. Doar ca ele nu-si vor primi poate sansa niciodata.
Ultimul pas urma sa aduca cu el surpriza totala. Degeaba alegi poza care trebuie, daca ea nu va evolua intr-un context favorabil. Asta se intampla cu toate imaginile exceptionale si care nu castiga niciodata nimic. Astea sunt regulile competitiei.
Fiecare pas a deschis un altul, fiecare pas trecut a facut sa infloreasca acel “nimic” aparent in care initial nu stiam daca sa iau cu mine aparatul sau nu. Si l-am luat. Daca sa scot aparatul sau nu. Si l-am scos. Ce poze sa fac? Cum le fac, unde ma opresc? Si am facut. Imi e frig si urat, mai stau? Inca putin, mai e ceva. E bine asa sau trebuie altfel? Gata, am terminat? Am obtinut ceva notabil? Ce poza sa aleg? De ce pe aceea? Cine o va vedea si ce parere va avea? Ce va deveni ea? De ce fac toate astea? Care e firul conducator invizibil?
La imaginea unica, acel cadru care conteaza, putem ajunge doar daca reusim sa conectam pasii care pot conduce spre acei alti pasi care pot conduce mai departe. Orice inconsistenta in acest lant rupe o posibila relatie de cauzalitate spectaculoasa, complet necunoscuta insa dinainte.
Ascultati-va cu atentie, sensibil. Faceti fotografie pana simtiti ca nu mai e nimic altceva de facut. Mai intrebati-va o data daca e gata. Alegeti cu atentie. Simtiti filonul care poate conduce spre un context pozitiv in care imaginea se poate transforma in fluture, indiferent de vremea de afara sau de aparenta lipsa de inspiratie de moment. Pana si tramvaiul 41 poate avea statia terminus la Londra, daca ii aratam drumul.
Se intampla acum un an. S-a facut chiar si o emisiune tv cu o reconstituire de la locul faptei. Astazi nu a mai nins, e doar frig si innorat de 3 saptamani.
Comment