Codul fotografiei: Episodul 5

XI. Despre Timp şi manifestările sale vizibile

Tema Timpului este filosofică prin definiție. Nu ne vom propune aici cercetarea sau devoalarea unor mistere pe care mintea şi condiția noastră efemeră nu sunt pregătite încă să le pătrundă, sau poate că nici nu este nevoie să o facă. Dacă nu știm cum se formează timpul, cum poate fi ocolit, păcălit sau oprit, cunoaștem în schimb alte câteva detalii foarte interesante, pe care le putem pune în slujba preocupărilor noastre şi a vieții de zi cu zi. 

XI.1. Dacă aș fi avut mai mult timp… Stări de agregare ale timpului

Viața cotidiană ne absoarbe adesea încât ajungem mai mereu să ne grăbim să realizam cât mai multe obiective, sub presiune, timpul pare că se scurtează drastic, 24 de ore nu sunt suficiente. Pe fugă, în urmă, timpul este poate unul dintre cele mai prețioase ingrediente ale oricărei activități, pe lângă implicarea şi altor resurse necesare realizării acesteia. Dacă îl avem, în sfârșit, cum îl folosim? Am observat, cu siguranță cu toții, că timpul pare să treacă mai repede atunci când facem ceva care ne place, când suntem în „starea de flux”, și mai greu, spre insuportabil de greu, când nu suntem într-un context care să ne inspire. Starea de a fi creativ anulează câteodată complet senzația de curgere a timpului, putem uita complet cât e ceasul sau de cât timp lucrăm. Singurul mod prin care ne putem împrieteni cu timpul, în ipostaza productivă a vieții, este lucrul pasionat, eficient, disciplina și răbdarea. Aleodor, fiul împăratului, a cerut „tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”. Le-a găsit și s-a pus în postura de a încerca să-și depășească dimensiunea umană. Imposibil de negociat, însă, s-a lăsat sedus și tentat, ceea ce l-a obligat să o regăsească și să-și afle astfel firescul sfârșit. Învățătura este că nu ne putem depăși condiția, evadând de sub influența timpului. Dar o putem îmbunătăți, cu siguranță. 

Timpul este perceput diferit la nivel cultural. Cultura orientală vede timpul ca pe ceva exterior individului, o materie pe care o poți privi și modela, ceva detașat de sine. Occidentalii, însă, văd esența nașterii timpului în propria persoană, relația fiind indisociabilă. Omul este sursa propriului timp. De aceea și modul în care se raportează la timp este diferit și merită înțeles prin prisma construcției comportamentale cu nuanțe diferite.

Tema timpului fost și este un subiect de reflecție, de cercetare, de gândire și de inspirație pentru oameni din multe domenii. Filosofii au încercat să explice ce înseamnă timpul și cum ne afectează instanțele lui, lucrările lui Kierkegaard și Heidegger incitând ample incursiuni ideatice. Einstein ne-a convins de faptul că timpul (și totul în general) este relativ, regizorii și actorii încearcă să pună în operă diverse scenarii de film în care se pot face salturi în timp înapoi, înainte sau în bucle repetitive (clasicele „Undeva, cândva”, „Înapoi în viitor”, „The Terminator”, „Ziua cârtiței”,  sau mai recentele „Alice through the looking glass”, „Looper”, „Outlander” și „Tenet”), Christopher Nolan fiind unii dintre cei mai creativi autori care explorează meandrele dimensiunilor temporale și concomitenței unor planuri paralele de existență. Tot el speculează ideea conform căreia vibrația emoțională este capabilă să transceadă spațiul și timpul și să conecteze astfel planuri diferite, fapt imposibil de realizat prin doar cele trei dimensiuni pe le cunoaștem deja. Timpul în muzică este o parte indisociabilă a creației, lungimea unor măsuri, tempo-ul unor secvențe și întinderea liniilor melodice având un impact direct asupra percepției. Wagner, Tchaikovsky, Pink Floyd, Pat Metheny sau Nick Bärtsch sunt doar câțiva dintre muzicienii și trupele pe care vă invit să îi studiați, pentru a capătă inspirație. Timpul face parte din viață noastră    într-un mod în care, dacă stăm puțin să reflectăm, realizăm că îi influențează absolut toate aspectele. Poate că de aceea ne și este greu să îl analizăm „din exterior”, obiectiv, pentru că nu îl putem niciodată convinge să ia o pauză și să ne permită să ne apropiem din afara sa.

Atunci când vorbim despre Imagine, în ce măsură și în ce fel vorbim despre timp și ce factori ar trebui să conștientizam și să utilizăm? Timpul în sine este unul dintre factorii constitutivi esențiali care condiționează realizarea fotografiei, temele de analiză sunt vaste. Știm deja că o fotografie este cu atât mai expresivă, cu cât reușește redarea umanității subiectului și utilizează elementele de limbaj vizual pentru a induce impactul vizual. Organic, obiectul fotografiei este şi acela de a se opune trecerii timpului, conferind subiectului  persistență, fiind pusă în ipostaza de a-i contrazice trecerea și de a reduce la minim perceperea efectelor produse de influența timpului. Am hotărât însă mai devreme că Fotografia, pentru a-și îndeplini rolul, trebuie să fie o expresie sensibilă a lumii şi vieții pe care le oglindește, redarea dimensiunii temporale fiind de la sine înțeles o opțiune subînțeleasă, firească.

Știm că o imagine imprimă senzația de „înghețare” a timpului. Asta înseamnă că am putea ignora dimensiunea temporală, oare? Timpul face parte organic și influențează absolut fiecare particulă a lumii înconjurătoare, situațiile redate prin imagini conțin timp și se află sub incidența influenței lui, în oricare moment al observării. Orice imagine, statică prin natura aparenței ei, va conține și va exprima natural dimensiunea temporală distilată nemijlocit în alcătuirea sa. Tehnologia modernă a inventat „imaginea în mișcare”, o secvență în care elemente statice și dinamice se împletesc pentru a reda senzația de mișcare într-un cadru preponderent fix. Ne apropiem însă de ideea de „film”, dar și aici o secundă de film este alcătuită (în general) din 24 de imagini statice, a căror înșiruire în timp conferă senzația de mișcare. Modulul de bază este așadar imaginea statică. Pentru obținerea unui impact, artiști ai tuturor timpurilor au încercat să exploreze moduri de a induce însușiri dinamice unui obiect eminamente static – sculptura, pictura, text, imagine. Evocarea trecerii, curgerii, zborului, unduirii, accelerării, încetinirii timpului sunt „artificii” creative care, alături de principiile elaborării Compoziției, nuanțează sau accentuează modul în care timpul face parte natural din viață și din imaginar, cu conotații atât obiective, cât și poetice.  

XI.2. Ipostaze temporale şi reprezentări vizuale

În fotografie, putem vorbi despre timpul studierii subiectului, pregătirii gestului fotografic. Timpul de expunere este momentul magic al întâlnirii luminii cu suprafața fotosensibilă, punctat definitiv prin apăsarea butonului. Timpul de developare, de pregătire a rezultatului, timpul descărcării imaginilor, timpul selecției trebuie luați în considerare mereu în buna gestionare a activității. Timpul privirii şi înțelegerii a ceea ce a fost şi totuși continuă să existe prin imaginea sa, fixată şi deviată de la efectele imediate ale trecerii timpului este un subiect ce-i oferă de altfel lui Roland Barthes ocazia unui amplu discurs reflexiv în a sa „cameră  luminoasă”. Timpul definește fotografia în fiecare moment şi instanță. Realizarea unui proiect vizual presupune un timp al documentării, al explorării, al elaborării conceptelor şi sintezelor, al configurării discursului narativ, al realizării proiectului, apoi a  selectiilor si editarilor, timpul de pregătire şi realizare a conceptului de prezentare, a tablourilor, toate acestea  sunt ipostaze temporale care definesc studiul fotografic.

Timpul de expunere reprezintă poate cel mai accesibil concept. Aparatul foto este un instrument precis care știe să măsoare timpul cu exactitate, atât mecanic, cât şi electronic, în funcție de model. Vă amintesc faptul ca aparatele de fotografiat mecanice conțin subansambluri de orologiu care determină expunerea. Aparatele moderne măsoară timpul şi în mod electronic, oferind acces la expuneri uluitor de scurte, care ajung până la 1/32000 dintr-o secundă. Bun, şi ce timp de expunere alegem pentru fotografierea subiectului? Există un timp optim de expunere?

Timpul devine, așadar, accesibil şi vizibil în imaginea fotografică în funcție de modul în care observatorul se conectează cu subiectul. Corelând acest fapt cu metodele observării şi ecuația care aduce în același plan fotograful, subiectul şi modul în care aceștia se articulează prin actul fotografierii, putem enunța două instanțe ale Timpului în fotografie, sub forma timpului interior şi a celui exterior care definesc sistemul de referință al relației fotograf-subiect. 

Desigur, fiecare prezență este definită de un tandem specific timp/ spațiu al evoluției. Elementele cadrului cotidian sunt circumscrise spațiului orașului sau mediului înconjurător, alcătuit dintr-o multitudine de componente, evenimente şi planuri care glisează dinamic sau se intersectează conform unor legi interioare proprii, întâlnirea lor născând noi instanțe ale unei realități care le împrumută caracteristici, asimilându-le. Întrucât timpul pare să curgă diferit pentru fiecare dintre noi, este natural ca fotograful-observator să perceapă un timp al său interior, diferit față de cel al subiectelor observate, exterior. „Sunt atâtea lucruri care se întâmplă atât de repede pe lângă mine, încât mă pierd ușor” sunt cuvinte pe care le putem auzi de la cei nepregătiți încă în navigarea urbană. Observatorul-fotograf are un rol privilegiat prin buna cunoaștere a codului Spațiu / Lumină / Timp / Emoție, acela de a pătrunde planurile realității cotidiene, de a aduce într-un același plan elemente care evoluează separat şi de a se armoniza cu timpul evoluției evenimentelor. El trebuie să fie capabil, în relația sa temporală cu subiectul, să acceseze „vehicule” care se deplasează cu viteze diferite, putându-se adapta cu ușurință şi rapiditate unor sisteme diferite de referință, sub forma subiectelor observate. Planurile multiple ale realității există şi o descriu prin concomitență. De altfel, orașul este caracterizat prin simultaneitatea într-un loc a tuturor parcursurilor relative care se pot produce în interiorul său”.  Această caracteristică pe care „nicio formă reperabilă nu poate să o manifeste ca atare în stabilitate…”, poate crea ușor impresia că „…rămâne imposibil de prins” (*13). Atunci când reușește concilierea cu ceea ce inițial pare a fi necunoscut, întâmplător, neașteptat, neînțeles, străin, distant, inaccesibil, fotografia vine într-un mod palpabil să contrazică orice temere legată de imposibilitățile induse de realitatea înconjurătoare. Prin implicarea  unei imersiuni conștiente şi pasionate, prin racordarea eficientă şi sensibilă a observatorului la planurile vizibile şi invizibile, concomitența invocă stabilitatea ca însușire ce caracterizează esențial domeniul fotografic. Acesta operează fixarea aparenței vizibile a secvențelor care se decupează din planul real, simultaneitatea devenind o dimensiune accesibilă, apropiată, firească. 

Cele mai comune două ipostaze temporale pot fi evidențiate prin exemple uşor de înţeles şi de experimentat. Primul caz surprinde evoluţia subiectului din momentul observării, prin raportarea sa la context. Fotograful şi mediul (obiectele fixe, clădirile) în care evoluează subiectul sunt plasați în acelaşi plan, subiectul se află într-un plan separat, observabil in acest fel din exterior. Timpul devine palpabil aici prin mişcarea subiectului, evidențiată prin expunere. Deşi se poate induce o posibilă lipsă a definiţiei sau clarităţii, punerea în valoare a senzaţiei de mişcare compensează această senzaţie, static şi dinamic fiind în opoziţie. În imaginea de arhitectură, siluetele oamenilor sau „fantomele” mașinilor aflate în mișcare, păstrând liniile alungite şi luminoase ale farurilor şi stopurilor, conferă impact vizual. 

O altă ipostază poate plasa observatorul pe acelaşi plan temporal cu subiectul, sistemul comun de referinţă putând informa asupra conexiunii cu cadrul contextual observat. Aceasta abordare are ca scop evidențierea relațiilor pe care evoluţia subiectului le afectează sistemic, prin inter-relaționare cu celelalte planuri alături de care evoluează concomitent. Aici subiectul apare clar şi fundalul aparent mişcat – ceea ce numim prin rezultatul aplicării tehnicii panning. 

Referindu-ne la aparenţa lucrurilor, imaginea poate surprinde modul în care timpul afectează subiectul, prin transformarea sesizabilă la nivel formal, la suprafață. Utilizarea instrumentului fotografic cu scopul de a înregistra modul în care evoluează o alcătuire sau o descompunere (un șantier de construcție sau de demolare), etapele constructive ale unui ansamblu, trecerea anotimpurilor, o devenire sau o îmbătrânire poate isca reacţii emoţionale profunde. O imagine dintr-un timp trecut, alăturată uneia dintr-un timp apropiat, pune în evidență foarte direct efectele trecerii timpului asupra oamenilor, obiectelor şi locurilor. 

Timpul privirii, timpul contemplării, al învățării şi recunoașterii semnelor, al decantării emoţiilor şi învăţăturilor, al sedimentării memoriei şi asimilării emoţiilor, sunt în egală măsură dimensiuni temporale esenţiale pe care un autor sensibil le poate lua în considerare, în încercarea de conciliere cu natura lucrurilor, cu ceea ce viaţa presupune prin condiţionările şi efectele implacabile, inevitabile ale trecerii şi petrecerii în lume. Întrebările iniţiale pot afla acum răspunsuri care, deși păstrează aceeași aură de relativitate, neexistând rețete, pot fi privite dintr-un cu totul alt unghi prin implicare cu încredere, perseverență şi o subtilă intuiție a ceea ce nu știi dacă, când şi cum se va întampla, dar pe care îl invoci să ia ființă, cu toate simțurile. 

XI.3. Nimic nu e este întâmplător. „Momentul de Grație”

Atunci când pornești să cauți ceea ce nu știi dacă există, ceea ce nu știi încă cum arată sau dacă vei găsi,  iar Fotografia urbană depinde în cea mai mare măsură de gestionarea imprevizibilului şi a necunoscutului, mintea trebuie eliberată de gânduri ancorate în real. Atunci când ne raportăm la obiectul de arhitectură, lucrăm cât se poate de consistent cu ceea ce oferă realitatea, cu dimensiuni, gabarite, volume, materiale, transparenţe, stări de spaţialitate. Este pe deplin valabilă povaţa maestrului Yoda, anticipată deja: „You must unlearn what you have learned”. Ancorele din real sunt sursa care trezesc şi stimulează simţurile, dar filtrul personal este cel care trebuie sa fie mereu conştient că totul este mereu nou, diferit de ceea ce pare, necunoscut, pe cale să aibă loc, să devină, așa cum apa unui râu este mereu alta şi tot ce este acum a trecut deja. Când te întâmpli concomitent cu lumea dimprejurul tău, când nu o mai simţi nefamiliară, când nu te mai simţi singur, ci înconjurat şi „îmbrăcat” cu oraşul, clădirile şi oamenii, atunci realizezi faptul ca ești cu totul acolo. Vocea interioară capătă glas, intuiţia începe să te poarte pe drumul pe care șansa poate deveni un aliat. Astfel se deschide calea cunoașterii de sine şi a lumii înconjurătoare.

Locul potrivit, momentul optim, reacția adecvată, expresivitatea subiectului, buna utilizare a instrumentului de înregistrare şi redare, drumul deschis cu efort şi cu șansă, sunt factori esenţiali ai unei concomitențe dorite, căutate, intuite. Aflarea acesteia poate conduce fericit observatorul fotograf la întâlnirea înălţătoare cu momentul decisiv.

Dacă sunteți în căutare de răspunsuri și certitudini, cu siguranță veți găsi întâmplarea ca fiind un factor preponderent potrivnic. Urmând calea înțelepților, spiritul ar trebui dezvățat de nevoia de a avea certitudini atunci când încercăm să ne aliem cu întâmplarea. Nu e suficient ne  propunem să avem, să deținem, să ne însușim, ci e necesar să realizam cum ne putem aduce în situația fireasca de a fi acolo, de a dobândi, de a merita.  Poate că ceva trebuie pierdut pentru ca altceva să poată fi câștigat, un principiu newtonian atât de profund. 

Nu putem ști dinainte ce va fi și cum va fi, dar e recomandat să fim deschiși spre clipa care urmează, să o îmbrățișam. Fotograful care caută momentul optim al declanșării nu trebuie să fie orientat doar către surprinderea anecdotică a lui „acum”, ci să se lase să alunece pe firul temporalităţii în căutarea unui indiciu „întâmplabil”, catalizator al unor variabile ale realității. Momentum-ul angrenează o dimensiune a mișcării, factorul dinamic aducând cu sine secvența timpului viitor, inducând o deschidere spre ceea ce urmează să se întâmple, să devină, să ființeze. A avea un simţ al predicției, al anticipării, presupune a avea acces la clipa dinaintea întâmplării propriu-zise prin care percepția poate transforma o oportunitate într-un indiciu palpabil. Acesta poate căpăta substanță prin implicarea viziunii fotografice.  

Invocarea fotografică a întâmplării poate sta, așadar, sub semnul unei perpetue complementarități, aceea a necesitații eliberării de ceea ce pare a fi real (întoarcerea spre sine) și sprijinirea concomitentă pe ceea ce oferă realitatea, în planul imaginii (privirea spre exterior). „Introspecția concurează cu descoperirea lumii exterioare care ne poate modela, dar care este în același timp modelată prin prezența noastră. Trebuie aflat un echilibru între aceste două lumi. Ca rezultat al acțiunii reciproce, cele două lumi ajung să definească una singură. Aceasta este lumea care trebuie povestită” spune atât de frumos H.C-Bresson, părintele „momentului decisiv” (*14). Mediul înconjurător este dinamic și mutabil, strada trăiește, arhitectura se transformă sub influenţa luminii, atmosferei și acțiunilor oamenilor, orașul și realitatea cotidiană evoluează imprevizibil cu fiecare secunda pe care timpul o scurge prin clepsidră. 

A fi unde trebuie şi când trebuie constituie un fapt care introduce o dimensiune etică a comportamentului în contextul social cotidian. Îmi imaginez cum ar arăta o secvenţă în care cu toţii ne-am afla unde şi când ar fi oportun, având siguranţa propriului drum, a consensului cu ceilalţi şi mai ales certitudinea că suntem pe „calea cea bună”? 

Kairos este conceptul care descrie procesul subtil al determinării şi aflării momentului şi locului oportun, iniţial definit ca „a face ceea ce trebuie la momentul potrivit”. Acesta poate fi privit în tandem cu Exphaines, expresia deschiderii posibilității ca ceva să se întâmple, să devină, să ia fiinţă din neant (*15). Fotografia vine minunat în întâmpinarea acestor posibilităţi convergente, aducând cu sine atât fotograful-observator deschis şi receptiv în faţa întâmplării, precum şi un mediu de fixare a vibraţiilor subtile care conduc spre revelarea, „fiinţarea” situaţiei „fotografiabile”. Prin prisma banalului cotidian, întâmplarea aduce cu sine vibraţia. Aceasta poate evidenţia ceea ce este diferit, demn de luat în consideraţie, notabil. Pentru o fracţiune de timp, acest ansamblu de concomitenţe poate fi atins, parcurs, fructificat, fotografiat, consumat, povestit.    

Iată cum se conturează aflarea, deschiderea şi înscrierea într-un minunat mecanism cu rol revelator şi integrator. Cadrul cotidian constituie mediul în care Concomitenta aduce în același plan Fotograful, Locul, o fracţiune de Timp şi ceea ce este susceptibil de a deveni un Subiect. Empatic, vulnerabil, deschis şi pregătit să întâmpine Imprevizibilul, evoluând în timpul prezent şi având un Presentiment al clipei viitoare, a ceea ce „se deschide” dinaintea privirii, observatorul poate intra în Armonie cu Vibraţia determinată de jocul Întâmplării, printr-o Imersiune totală în acest cadru. Se deschide astfel oportunitatea de a identifica un Orizont de Convergenţă şi Echilibru a unor planuri care definesc Realitatea, născându-se astfel Momentul. Gestul fotografic poate valorifica încărcătura reacției Spontane, transformând clipa Declanşării într-un adevărat Moment de graţie, de intensă trăire şi Armonizare cu Întregul. Realizarea fotografiei determină fixarea decisivă a secvenței Spațiu / Lumină / Timp / Emoție şi agregarea ingredientelor acestui proces în ceea ce va deveni imaginea fotografică, rezultat palpabil al reacţiei lor „alchimice”, unică şi ireversibilă. Căutarea permanentă, avidă consumatoare de energie creativă, reinițiază acest proces într-o nouă formulă subtilă, mereu cu altă pondere a „ingredientelor”, aflând mereu noi situaţii pe care lumea înconjurătoare le oferă fotografului.   

O întrebare legitimă se naște: „cum știm când să declanșăm?”. Răspunsul nu oferă o rețetă și nu trebuie să fie dezarmant: recunoașterea „momentului de graţie” nu se face știind, ci simțind. Iată de ce o incursiune în lumea simțurilor ne poate apropia mai eficient de rezultatul dorit, acest fapt venind să sublinieze ceea ce afirmam constant pe parcursul acestei lucrări,  emoția este în fotografie un factor declanșator decisiv. 

Ca o concluzie, putem înțelege acum faptul că într-un demers fotografic „momentul de graţie” este o încununare a implicării unor factori atât de diverși și atât de puțin dependenți de voință sau de o abordare rațională, programată. Ceea ce aparține unui plan emoțional, felul în care reușim să distingem ceea ce întâmplarea și imprevizibilul ne deschid în cale, modul în care reacționam și în care viziunea transformă în imagine lumea „povestibilă”, sunt factori care depind de determinări atât de personale, încât nu pot deveni subiectul unor considerații obiective. Contează tot ceea ce am trăit, ce am descoperit, învățăturile, muzica ascultată, filmele văzute, excursiile și explorările, tot ceea ce a determinat nașterea următorului gând, pas, gest.  Momentul de graţie nu poate fi însușit urmărind o rețetă, recomandări precise sau vreun plan prestabilit, ci trebuie prețuit și crescut în interior zi de zi. Lucrul cu propria persoană, cu temerile și cu aflările, cu impulsurile și cu rațiunea, simțul realității și antrenarea intuiției, simțul curgerii timpului, nevoia de armonie și liniște interioară, sunt factori a căror conștientizare și gestionare pot conduce spre o lărgire a cunoașterii și înțelegerii vieții, esențiale în formarea continuă a fotografului. 

Note:

*13. Cf. Daniel Payot, citat de Ciprian Mihali în lucrarea „Dublu tratat de urbanologie”, ed. Idea Design & Print, Cluj 2009, p. 167

*14. Cf. Henri Cartier-Bresson, citat de Koral Ward în lucrarea Augenblick, the concept of the „decisive moment” in 19th and 20th century,  ed. Ashgate Publishing, Hampshire 2008, p. 138

*15. ibid. *14, p.102

Comment

There is no comment on this post. Be the first one.

Leave a comment