Codul fotografiei: Episodul 4

X. Codul limbajului compozițional. Gramatica vizuală 

O imagine cu impact vizual este rezultatul aplicării concomitente şi spontane a unor reguli predefinite, exersate, dar şi intuite, simțite, în căutarea exprimării autentice, prin redarea consecventă atât a realismului, cât şi a poeticii subiectului perceput, identificat. De aceea, este foarte importantă asimilarea prin exerciţiu susţinut şi experimentare a mijloacelor vizuale pe care domeniul fotografiei le pune la dispoziție cu dărnicie, așa cum principiile esteticii determină strâns relația dintre pictura clasică şi domeniul fotografiei. 

X.1. Perspectiva

O imagine devine atractivă din punct de vedere vizual atunci când fotograful află în mod creativ un echilibru, un dialog interesant între elementele statice și cele dinamice, între prim plan și fundal, între spațiul pozitiv și cel negativ, între ceea ce este previzibil și o situație neașteptată, între elemente total diferite, dar potențate printr-o relaționare cu caracter spontan și complementar. Impactul vizual se obține mai ușor atunci când stăpânim conștient realizarea unei imagini, ideal să ne aflăm deja pe orizontul stării de flux. Atunci are loc „traducerea” spontană a ceea ce va deveni subiectul, transformarea cu caracter „alchimic” a unei secvențe percepute, prin utilizarea coordonatelor codului Spațiu/ Lumina/ Timp/ Emoție și prin aplicarea acelor mijloace compoziționale care pot pune optim subiectul în valoare. Un ochi este atent la subiect și la cadrul său, celălalt la reacția din fața sa, iar un altul la realizarea imaginii și încă unul întâmpină deja reacția celui care va privi imaginea. Mulți ochi lucrează concomitent, fiecare cu rolul său precis. 

Privirea este obișnuită cu dominanta orizontală a câmpului vizual. Ecranul de  cinema este foarte lung, în comparație cu înălțimea să. Televizorul are astăzi ecran în format 16:9, evoluând în timp de la clasicul 4:3, mai apropiat de pătratul original al primelor tuburi catodice. Ecranul calculatorului este și el predominant orizontal, 16:9 sau panoramic, pentru editorii video. La fel, telefonul are un ecran dreptunghiular cu care suntem obișnuiți cu toții, astăzi. Doar că telefonul a schimbat radical și iremediabil modul în care ne raportăm la formatul vizual, în ultimii ani. Întrucât el a devenit principalul instrument cu care intrăm în contact cu imaginea și se tine în mâna mult mai comod pe verticală, Fotografia și videografia au suferit recent „mutații” ale formatului clasic, orizontal, care le-a consacrat, avansând încadrarea predominat verticală. În fotografie, până acum o vreme, regăseam foarte rar încadrări verticale, mai degrabă anumite subiecte determinau o atitudine în aceasta direcție, dar vizorul aparatului invita la încadrări pe orizontală. Astăzi imaginile cu încadrare verticală conferă mai mult impact vizual, așa că determină decisiv modul în care creăm imagini, în căutarea „ancorelor” vizuale. Amplasarea și specularea unui centru de interes cere o atitudine adaptată fiecărui tip de încadrare, așa că este necesar să devenim mai flexibili și mai adaptabili în abordarea subiectului, în ambele ipostaze. Fiecare necesită aplicarea unui pachet diferit de acțiuni, utilizând diferit elemente comune ale limbajului vizual. 

Trebuie însă să reținem: orizontal sau vertical, ce se întâmplă pe perimetru și în colțuri este esențial pentru determinarea dinamicii cadrului, a modului în care subiectul va fi pus în valoare, în interiorul său. Lecturarea imaginii se poate face în ambele direcții, de la margine, spre centru, sau invers. Cele două zone sunt astfel legate și corelate și nu pot fi disociate, de aceea trebuie tratate cu aceeași atenție. Nu e important doar centrul și ceea ce devine centrul de interes, ci și cum invităm privirea să îl descopere, pornind din margine. Este important cum privirea parcurge cadrul și cum zona perimetrală o determină să nu „plece la plimbare”, pierzând privitorul.

După ce am introdus Perimetrul şi Centrul, să facem lumină asupra Codului vizual. Îmi place să aduc puțin mister, dar nici nu trebuie exagerat. Lucrurile sunt în fapt foarte simple. Așa cum alfabetul nostru are 31 de litere, sau putem număra 7 note muzicale principale pe portativ, putând denumi totul ca fiind „semne”, limbajul vizual propune elemente abstracte (puncte, linii, suprafețe, volume) şi concrete (formă, mărime, textură), puse în legătură prin prisma unor relații explicite (reale) şi induse (sugerate, imaginate de creier prin completare): echilibru, atracție, influență, respingere. Acestea nasc senzația de dinamism prin implicarea unor acțiuni : ritm, repetiție, mișcare, toate orchestrate prin afirmarea perspectivei şi a corelării lor în plan şi în profunzime. Vederea în spațiu, simțul orientării şi capacitatea de a identifica, de a reacționa şi interpreta spontan şi creativ un subiect pot fi atuuri esențiale ale gestului fotografic. 

Pentru a întâmpina un oftat inerent, vă ofer o scurtătură: ochiul privitorului (creierul vizual, în fapt) este atras iremediabil de linii şi muchii, prin direcțiile lor puse în operă, prin afirmarea perspectivei, care inițiază şi dezvoltă dinamica citirii cadrului şi conduce privirea spre centrul de interes, conferind senzația de spațialitate. 

Perspectiva informează despre relațiile spațiale dintre obiecte, marcându-le dimensiunea, localizarea şi distanța. Perspectiva liniară este un instrument esențial în compoziție, contribuind la sugerarea tridimensionalității situației descrise prin imaginea    bidimensională. Dependentă de unghiul deschiderii obiectivului folosit, de direcția de privire şi de amplasarea observatorului față de subiect, perspectiva conferă un mod riguros de organizare spațială şi poate fi orientată la un punct de fugă, două sau trei. Acestea sunt puncte virtuale din spațiu spre care converg liniile principale ale elementelor geometrice din cadru. Un punct de fugă este mai ușor de perceput, în tandem cu o eventuală construcție simetrică, ochiul neantrenat înțelege mai ușor lucrurile simple. Două puncte presupun dezvoltarea unei spațialități în care privitorul este invitat să parcurgă cadrul pe orizontală, ideal dinspre stânga spre dreapta, așa cum citim un text, dar nu este o condiție obligatorie. Dinamica privirii este influențată şi de utilizarea tonurilor, cu gradări şi intensități variabile,  dar despre ele vorbim puțin mai încolo. Trei puncte complică percepția spațiului, inducând privirea spre sus sau în jos. 

Aproape orice cadru realizat în oraș, în călătorii exotice sau în plimbările cotidiene, conține clădiri. Monumentele pe care le admiram sunt surse de inspirație, de uimire, de documentare, fundaluri perfecte pentru selfie-uri. În domeniul reprezentării imaginii de arhitectură nu este acceptată în general perspectiva deformată, redarea corectă necesitând operațiuni de corecție ulterioară, fie prin editare, fie prin utilizarea unui echipament fotografic dedicat (obiective cu corecție de perspectivă, aparate cu burduf). În vederea editării eficiente, este nevoie de spațiu în zona superioară și în cea inferioară a imaginii, pentru a putea restaura și proporțiile originale. Fotograful poate manipula modul în care perspectiva sugerează spațialitatea cadrului și distanțele prin comprimarea sau expandarea acestora, jocul cu scara obiectelor antrenând o latură creativă a gestului fotografic. Raportarea la un plan de proiecție ortogonal și relaționarea cu elemente ajutătoare (siluete umane, de exemplu)  poate sugera dimensiunile reale ale obiectelor. Acestea pot fi din contra „pierdute” prin utilizarea unor direcții ascendente (care dau impresia de mărire a subiectului) sau descendente. Fotografiate de aproape, obiectele de arhitectură înalte din cadrul urban par să se ascută spre vârf, să pară mai înalte decât sunt in realitate, în timp ce, fotografiate de sus, par a constitui o mică machetă. Contrastul și gradul de iluminare a suprafețelor contribuie la definirea perspectivei. 

Feriți-vă de utilizarea neatentă a perspectivei pentru exprimarea spațialității unui cadru. Identificați elementele „de forță”, cu personalitate, împrejurul cărora se poate construi compoziția. Acordați-le atenție și alegeți puncte de stație optime, privind paralel cu planul orizontal, sau la un a treilea punct în vederea unei corecții viitoare. Nu înclinați camera de dragul unei dinamizări nenaturale, folosirea unor obiective cu un câmp prea larg de cuprindere poate induce distorsionări vizuale. Nu căutați diagonale de forță acolo unde nu există. Aveți grijă la redarea cu acuratețe a liniei orizontului, la perimetrul  cadrului, la colțuri. Relaționările ambigue cu lumea dimprejur, reală sau imaginată, induc nesiguranță, dezechilibru, pot apărea ușor neînțelegeri. 

X.2. Punctul, linia, forma, volumul. Spațiul negativ. Relații spațiale

Revenind la elementele esențiale ale morfologiei vizuale, Punctul poate fi considerat cel mai simplu element. Este dificil de identificat ca atare în stare pură, el fiind definit mai ales de intersecția unor linii. Poate marca virtual, foarte eficient, un centru de interes. În funcție de amplasarea în cadru, poate fi perceput ca obiect static sau dinamic, supus gravitației, determinând vectori de mișcare. În mediul arhitectural-urban putem identifica prezențe punctuale izolate sau grupate. În jurul acestora poate fi începută „țeserea” intenției compoziționale. Mai mult decât însăși posibila prezență a soarelui în cadru, prin raportare la scara imaginii, putem identifica prezențele umane. De la distanță medie spre mică, capul subiectului devine un element important, întrucât, prin alăturarea în grupuri, se poate sugera o direcție de citire. Mai mult, orientarea privirii poate induce motive de activare a unor direcții de lectură a cadrului fotografic. 

Linia este unul dintre cele mai puternice elemente ale compoziției. Formată ca efect al conectării unor puncte aflate la distanță, linia structurează imaginea, conduce privirea şi contribuie la evidențierea perspectivei, texturilor şi muchiilor, factori esențiali în percepția imaginii. Liniile pot fi orizontale, oblice sau verticale, drepte, frânte sau curbe, continue sau întrerupte, concrete sau sugerate, o combinație a acestor caracteristici putând induce întregului un efect dinamic, sau din contră, static, imprimând de asemenea un efect psihologic. Poate cea mai importantă linie a compoziției este, culmea, adesea doar sugerată, câteodată parțial vizibilă, dar întotdeauna prezentă: linia orizontului. Vă rog să promiteți solemn un lucru: că veți avea grijă mereu ca, indiferent de orice tentație sau intenție creativă, să aveți grijă ca linia orizontului să fie perfect orizontală in imagini. Solemn!

Liniile sunt descrise prin grosime, lungime şi amplasare. Cele mai importante linii ale unui cadru pot fi definite prin diagonalele sale. Urmând direcția de citire de la stânga la dreapta, aflăm astfel diagonala „pozitivă” şi diagonala „negativă”, citită prin coborârea privirii pe aceeași direcție. Liniile drepte orizontale imprimă stabilitate, în timp ce liniile drepte verticale sugerează înălțare, tensiune. Liniile drepte oblice induc dinamism, mișcare, neliniște. Liniile frânte sunt un efect al intersecțiilor unor elemente multiple, prevalând unghiurile formate care pot de asemenea imprima stabilitate sau o pot „deranja”, „enerva” subtil. Unghiurile închise direcționează punctual, cele obtuze deschid arii de interes. Se poate astfel induce confruntarea sau concurența unor elemente vizuale, consecvent cu formarea unor centre de tensiune şi zone de atenuare, de recul. Repetiția unor tipuri asemănătoare de elemente duce la formarea unor suprafețe omogene sau texturi. Liniile curbe introduc o dimensiune calmă şi aduc imaginii un spirit de naturalețe. 

Forma determină perceperea volumului și prefigurează configurarea a ceea ce devin spațiul negativ sau cel pozitiv, ca elemente constitutive ale dinamicii amplasării subiectului. Forma are caracteristici bidimensionale și contribuie la identificarea imediată a obiectelor. Acționând ca o limită, conturul formei este definit prin muchii, laturi sau orice alt element de delimitare, extrem de atrăgătoare vizual. În mediul urban există, desigur, prezențe construite, conturate cu precizie (prisme drepte cu diverse proporții, cilindri), dar valorificate ca elemente complexe, definite prin aglomerări de obiecte. Combinații sau alăturări de forme geometrice simple precum pătratul, dreptunghiul sau cercul pot avea rezultate complexe din punct de vedere vizual, dar cu rezultate cel puțin la fel de eficiente pot fi utilizate forme complexe – organice sau aleatorii, rezultate în urma suprapunerilor sau fuziunilor. Acestea necesită însă, o mai profundă evaluare a modului de folosire în cadru. 

Pătratul este definit prin patru axe de simetrie. Este o formă foarte stabilă definită prin centralitate și care induce nevoia de „dinamizare” a cadrului prin deplasări, răsturnări, spargeri ale conturului sau asocieri prin contrast cu alte forme geometrice. Dreptunghiul are o latură cu dimensiune dominantă și este mai dinamic decât pătratul. Asocierea sa cu laturile cadrului îi conferă acestuia stabilitate, unghiurile de inserție introducând o mișcare, o presiune asupra obiectelor vecine. Triunghiul este o formă stabilă și imprimă în primul rând direcție, dar și dinamism, în funcție de poziția adoptată. Așezat cu latura lungă în zona inferioară, conferă stabilitate cadrului. Este o figură complexă din punct de vedere vizual, prin prisma faptului că atât în interior, cât și în exterior, poate determina relații dinamice cu formele asociate. Cercul este dificil de asociat cu alte forme geometrice, el fiind un element de iradiere în aria sa de proximitate. Arcul de cerc este însă mai accesibil pentru construcții vizuale dinamice. Zona exterioară sporește conturul virtual al formei înscrise sau din contra, poate limita prin propria prezență obiectul în care se înscrie. Alte forme precum ovalul, rombul, trapezul, etc. induc un efect de alungire a perspectivei. Prin simpla descriere și identificare abstractă, formele parcurse ar fi probabil dificil de utilizat. În spațiul real acestea determină suprafețe și volume care, prin implicarea iluminării, texturilor și efectelor perspectivei, creează senzația de spațialitate.

În încercarea de a reda tridimensionalitatea spațială este esențial modul în care este tratată relația spațiului negativ cu subiectul. Nu este vorba aici de o evaluare calitativă, ci de relaționarea dintre conținutul formelor (spațiu ocupat) şi a spațiului liber dintre ele. Evoluția formei acestui tip de spațiu este mai ușor de urmărit într-un context dinamic. Din punctul de vedere al percepției şi viziunii fotografice, este necesară abilitatea de a evalua şi implica spațiul negativ ca instrument de lucru în compoziție. Tratarea prioritară a acestuia poate preveni orientarea preponderentă asupra unui obiect, dând șansa structurării în ansamblu a cadrului împrejurul unui context. Printr-o relaționare echilibrată a spațiilor pozitiv/ negativ, se poate controla mai eficient în cadru distribuția maselor volumetrice, așadar dinamica generală a cadrului. Efectul de spațialitate este nuanțat de asemenea de relația prim plan – fundal. 

Adesea o piatră de încercare în fotografie, stabilirea primului plan ar trebui să introducă acele elemente care pot dirija lectura cadrului spre subiect. În același timp, trebuie să fie curățat de orice element accidental care ar distrage atenția. Facilă, unica speculare estetică a fundalului nu trebuie să devină, după cum spuneam la început, un scop în sine. Comunicarea planurilor care se dezvoltă în profunzime trebuie urmărită cu acuratețe, compoziția trebuind să ofere acele elemente de legătură între elementele structurante ale planurilor. Fundalul se poate afla într-o relație de subordonare, susținând evidențierea primului plan sau poate fi un partener egal de dialog, atunci când se mizează pe relații spațiale care activează întreg cadrul. Nuanțarea se realizează la nivelul tonurilor și a clarității imaginii, profunzimea de câmp fiind un bun instrument de lucru în sugerarea adâncimii cât și în atenuarea elementelor nedorite, adesea prezente legitim în cadrul cotidian.  

Echilibrul devine astfel o noțiune necesar a fi considerată atunci devenim conștienți de faptul că amplasarea fiecărui element al compoziției, prin corelare cu celelalte prezențe fizice, nuanțate prin tonalitate și contrast, are efect la nivelul stabilității cadrului. Echilibrul definește relația stânga/ dreapta în cadru și poate fi ușor obținut prin apelul la simetrie, procedeu care imprima însă o doză excesivă de stabilitate și „cumințenie”. Pentru obținerea echilibrului prin tratare asimetrică a cadrului, elementele pot fi diferite ca formă, masă, tonalitate și amplasare, dar tratate prin echilibrarea forțelor pe care le imprimă ca prezențe în cadru, în jurul pivotului virtual. Izolarea unui obiect, de exemplu, îi poate mări masa aparentă şi face necesară punerea sa în relație cu un grup de obiecte mai mici. Alături de masă, direcțiile aparente de deplasare ale obiectelor sunt de asemenea importante în aflarea unui echilibru. 

Repetiția, ritmul, mișcarea, direcția, relația, ierarhia, influența sunt alte câteva concepte fundamentale ale gramaticii vizuale, menite să definească dinamica unei compoziții interesante, atrăgătoare, nuanțând decisiv senzația de spațialitate și de absorbire a privirii în scena descrisă.

Remarcăm necesitatea adaptării la decodificarea spontană a unei infinități de posibile situații fotografice. Lumea înconjurătoare propune necontenit situații și alcătuiri geometrice și spațiale, unele explicite, altele la care trebuie să ajungem prin explorare, cărora trebuie întâi să le intuim sensul, semnificația și secretul pentru a căpăta apoi inspirație și viziune, pentru a le transmite mai departe cu vibrație. Tratarea riguroasă a conceptelor parcurse, concomitent cu considerarea lor contextuală, în cheie liberă, poate constitui o temă permanentă de căutare a ieșirii din posibile șabloane compoziționale comode și este una dintre provocările majore ale fotografului creativ. 

X.3. Iluminarea, contrastul, tonalitatea, cromatica

Lumina ca substanță este ingredientul esențial în fotografie. Însuși domeniul este dependent de prezența luminii, imaginea se obține prin impresionarea cu fotoni a unei suprafețe fotosensibile (film sau senzor).  A fotografia se traduce de altfel prin „scriere cu lumină”. Lumea dimprejur ni se revelează sub influența luminii. Întunericul nu poate fi „surprins” într-o fotografie, starea de întunecare fiind însă o provocare expresivă a domeniului. Cu lumina bună și cu o minimă aplicare a unor concepte compoziționale coerente, se poate obține foarte ușor o imagine corectă. „Corect” însă nu e și suficient, în general, e doar o bază de pornire, dacă ne dorim impactul vizual. Înțelegerea luminii, rolului și consistenței ei au loc în timp, pe măsură ce câștigam experiență. Câteodată lumina bună este cel mai important ingredient al unei imagini. Lucien Hervé, fotograful oficial al operelor lui LeCorbusier și prieten al acestuia, i-a împărtășit afinitatea pentru explorarea „jocului savant” al întâlnirii luminii cu forma construită, căutând expresivitatea imaginii prin evidențierea jocului luminii și umbrelor, a contrastului și materialității brute a betonului amprentat. 

Sensibilizarea la tipul luminii ambientale conduce spre o fotografie mai profundă. Nu se poate fotografia o clădire, un spațiu, fără o bună cunoaștere a momentelor optime de iluminare, fără un studiu prealabil. Dacă filmul este empatic cu razele soarelui, le simte, senzorul este complet neștiutor, el trebuie condus, îndrumat, prin setări adaptate, adecvate. Percepem lumina prin intensitate și cromatica ei dominantă. Există „ora de aur” la răsărit iar la apus există „ora albastră”. Lumina de vară poate fi percepută ca fiind mai caldă decât cea de iarnă, care este însă mai directă, mai „ascuțită”. Pe aceasta din urmă o percep adesea ca fiind ușor „acrișoară”, „înțepătoare”. Iarna, din fericire, atmosfera mai densă ajută o difuzie fină și scade impactul mai dur al razelor joase. Lumina se poate citi, se poate studia și evalua, se poate reflecta în senzații precise. Momentele zilei au o lumină specifică, diferită de la oră la oră, anotimpurile au lumina lor specifică, zonele globului au o anumită amprentă a luminii, vezi Toscana sau Nordul extrem.  

Evaluarea luminii ambientale este în sinea ei o preocupare interesantă. Încerc să  utilizez exclusiv lumina naturală, se dovedește un aliat al fotografului care caută vibrația. Lumina artificială are adesea un efect mut, plat. Nu am folosit și nu mi-am propus utilizarea unui sistem de blițuri, care alterează starea naturală a unui loc. Din contră, aceasta presupune o buna stăpânire a situațiilor de fotografiere cu lumina ambientală, câteodată insuficienta, în anumite momente sau spații interioare. Acestea se pot gestiona optim prin utilizarea unor obiective luminoase. Expunerile lungi necesită stabilizarea aparatului, eventual utilizarea unui trepied. 

Am aflat la un moment dat un antidot foarte eficient pentru lipsa temporară de inspirație (i se poate întâmpla oricui, oboseala creativă trebuie tratată cu răbdare): te poți lăsa purtat și condus de razele soarelui, mergi pe linia lor și nu vei întârzia să afli subiecte interesante. Căutarea luminii ca act generator al gestului fotografic și declanșator al inspirației și viziunii, poate deveni și un act simbolic de inițiere într-o „iluminare” interioară personală, un mod de viață.

Poziția soarelui, momentul zilei, perioada anului sau arealul geografic influențează fundamental amprenta vizuală a unei imagini. Vara, lumina puternică a zilei determină delimitări puternice în zonele de trecere la umbrele generate de elementele geometrice ale unui ansamblu construit (separatrice). Lumina generează umbre, atmosfera ambientală le conferă nuanțe, zonele umbrite împrumută tonalități cromatice subtile (pe film, umbrele pot prezenta o cromatică influențată de reflexiile zonelor adiacente, în timp ce senzorul digital percepe doar tonuri diferite de gri). Relația dintre lumină și umbră este descrisă prin Contrast, măsurabil prin intensitate. Lumina puternică generează contrast mărit, conferă personalitate, în timp ce lumina difuză naște contrast mai slab, cu linii de contur slab definite.

Contrastul este extrem de plăcut ochiului şi hrănește cu nesaț citirea unui cadru. Așa cum spuneam mai devreme, privirea este în primul rând atrasă de zonele mai luminoase ale cadrului, aceasta parcurge liniile generale de demarcare dintre zonele diverse. Contrastul generează impact vizual, tonalitățile şi gradațiile luminii şi umbrelor conduc privirea, ideal ca acestea să fie corelate cu liniile majore care subîntind compoziția generală, servind aflarea centrului de interes. Pendulând de la alb, prin tonurile de gri, spre negru, dinamica tonurilor şi mai ales juxtapunerea lor sunt determinante pentru modul în care contrastul devine un element estetic structurant al lecturării cadrului. Tonurile deschise sunt aparent mai ușoare, în timp ce cele închise conferă greutate, stabilitate şi contur. Prin contrast, alternanțele tonale induc scenei spațialitate, profunzime, direcționare, orientare. Pentru a sugera o senzație de echilibru, trebuie obținută armonizarea dintre elementele sau suprafețele luminoase şi cele umbrite. 

Utilizarea culorii poate constitui un artificiu subtil care poate spori calitățile vizuale ale unei imagini.  Percepem mediul înconjurător în culori, revelate prin influența luminii. Culoarea vine în întâmpinarea redării fidele a situației sau obiectului fotografiat, așa cum există el în realitate, la suprafața de contact cu privirea. Ochiul și mintea, prin privire și prin decodificare, au tendința de a echilibra și completa prin analogie și substituire: o fotografie alb-negru poate fi percepută prin culoarea pe care o sugerează situația, așa cum o imagine excesiv de colorată va fi condusă mental, prin eliminare, spre o percepție cvasi-monocromatică. 

Concepte precum accent, gamă, nuanțe, dominantă cromatică pot fi privite din punct de vedere al modului în care culoarea influențează și determină construcția cadrului, aceasta având atât un rol structurant al profunzimii și echilibrului prin prisma tonurilor reci sau calde, cât și un rol psihologic. Galbenul are calitatea de a fi perceput ca avansând mereu spre primul plan, indiferent de așezarea lui reală în imagine. Albastrul și verdele au efect liniștitor. De asemenea, naturalețea, strălucirea și saturarea culorii sunt elemente care contribuie decisiv la conturarea percepției imaginii, fiind variabile controlabile în procesul de redare a subiectului. Contrastul dintre zonele calde și cele reci este atrăgător din punct de vedere vizual, roșul este aproape obligatoriu pentru obținerea certă a impactului vizual. Imaginea poate fi percepută ca fiind predominat rece sau caldă, în funcție de temperatura culorilor dominante sau de cromatica tonurilor de alb. 

Dacă înțelegem rolul elementelor de limbaj vizual, precum și mecanismele de citire ale unei imagini, putem mai ușor să facilităm decodificarea acesteia, să influențăm subtil reacțiile emoționale ale privitorului,  pentru a-l păstra cât mai mult timp absorbit în imagine. O compoziție echilibrată va induce o senzație de echilibru, acesta inducând senzația de „frumos”, chiar dacă imaginea nu întâmpină cu totul afinitățile estetice ale privitorului. 

Comment

There is no comment on this post. Be the first one.

Leave a comment