Codul fotografiei: Episodul 3

VII. Puzzle cu bucăți de infinit. Încadrare și traiectorii spațiale. 

Ce am văzut să fie al meu!

Dacă tărâmul imaginației este nemăsurat, simțurile de care dispunem au acuități limitate. Nu putem auzi gândurile celorlalți și nici nu avem ochi la spate. Cadrul cotidian se apropie de noi, capătă scară umană prin conformarea câmpului vizual, restrâns apoi fotografic  prin încadrare, vizând o zonă precisă, concentrată, ce conține elementele care vor deveni  Subiect. De aici, modul de a-l pune pe acesta în evidență intră sub incidența aplicării principiilor compoziționale conform unei viziuni fotografice. Explorarea alternativelor exprimării subiectului intră de acum pe un vast teritoriu al jocului complementarităţilor și contrastelor, care transformă ceea ce se vede și se simte, prin filtrul personal, subiectiv, corelat cu execuția tehnică, într-un produs vizual cu noi valente estetice, poetice și emoționale. În vederea fixării cadrului fotografic și a ingredientelor vizuale componente, parcurgerea câmpului vizual are loc prin două mijloace – încadrarea (în plan orizontal și vertical) și nuanțarea clarității prin utilizarea profunzimii de câmp (depth of field) care operează în adâncime, pe o a treia coordonată spațială.  

Izolarea din planul real a cadrelor (secvențelor) vizuale este specifică fotografiei, în acest sens fiind cunoscut faptul că „imaginea fotografică descrie lumea prin părți mai mici ale acesteia, miniaturi ale realității” (*9). Astfel, în sensul focalizării succesive în planuri distincte, prin operarea unei modificări constante a scării de abordare, subiectul poate fi descompus în părți componente și analizat ca atare, o reasamblare a întregului pornind de la părțile sale componente. În urma analizei și sintezei caracteristicilor părților, se poate construi o nouă imagine, urmărind procesul pe care curentul deconstructivist îl propune în tratarea,  prin dezasamblare și recompunere a unui „text”, cu scopul de afla noi înțelesuri. Observatorul-fotograf se află el însuși în poziția citadinului atât „creator”, cât și „consumator” de spațiu.

Putem conștientiza acum cu mai mare acuratețe evoluția unui demers fotografic planificat și modul în care putem reconstitui o realitate parcursă și încărcată cu semnificații în plan subiectiv, în urma implicării „filtrului” gestului fotografic. Sunt astfel identificate, izolate și exprimate mici părți ale întregului (cadrul real), părți din acest adevărat „puzzle” neputându-l defini integral, dar conturând prin sugestie ceea ce întregul ar putea fi. Fiecare fotografie devine o lume de sine stătătoare, cu legi interioare proprii și cu capacitatea de a evoca independent o situație descrisă. Mai mult, alăturarea unitară a acestor cadre poate reconstitui părți ale unui întreg inițial, prin părți componente cu noi conexiuni.   Descompunerea nu alterează conținutul părților, acestea descriind întregul, la o altă scară. În acest sens, știm că „nu de puține ori lucrurile mici, detaliile, înrâuresc într-atât imaginea de ansamblu a unei structuri, de orice natură ar fi ea, încât ele devin emblematice pentru ethosul întregului” (*10). 

Lumea cotidiană este o lume prin excelență dinamică. Mișcările pe care individul le efectuează în spațiu sub forma de traiectorii, sunt definite prin „unitatea unei succesiuni diacronice de puncte parcurse” (*11). Traiectoria ar trebui să informeze într-o ipostază inițială asupra modului pe care „consumatorii”, personajele cadrului citadin le adoptă producând, practicând și consumând spațiul în viața de zi cu zi. Studiul traiectoriilor, singur, constituie un instrument insuficient de studiu întrucât induce imaginea unui plan pe care se pot trasa linii reversibile, în timp ce acțiunea cotidiană este ireversibilă, atât prin efectele pe care le produce, cât și prin ocaziile pe care le deschide spre a fi exploatate sau ocolite. Traiectoria înlocuiește articularea temporală a locurilor cu o suită spațială de puncte. Tot traiectoriile sunt acelea care pot descrie dinamica micro-evenimentelor, putând fi analizate prin prisma secvențelor urbane pe care le constituie. Înțelegerea imaginii orașului îl poate pune în lumina articulării unei suite de imagini, într-o articulare secvențială (*12). 

Pentru observatorul care se deplasează urmând o direcție (traiectorie) ce impune o reprezentare mentală dinamică a cadrului parcurs, traseul se poate descompune în secvențe constituite printr-o succesiune de planuri care influențează câmpul vizual. Fiecare plan poate fi observat, notat (fotografiat), descris, analizat, decodificat, interpretat. De asemenea, și trecerea de la o secvență la alta poate constitui subiectul unei analize de sine stătătoare.  

Raportarea la un context dat trebuie realizată printr-o cunoaștere profundă, astfel încât cu fiecare declanșare să se poată releva o nouă dimensiune fotografiabilă, o nouă poveste. Adorăm poveștile, creștem și ne formăm cu ele. Clișeul poate fi o urmare a unui gest unic sau rezultatul unei căutări active, prin declanșări succesive, prin reperări de planuri diferite ale unei aceleași situații date. Modificarea punctului de stație, a coordonatelor cadrului, cercetarea planurilor de profunzime, relaționarea dinamică cu subiectul supun gestul fotografic unei permanente căutări, „neliniștea creativă”, curiozitatea, fiind mari consumatoare de energie, dar deschizătorii siguri ai unei căi de explorare și cunoaștere eficiente. Aceste aflări despre lume au un mare avantaj – indiferent de calitatea sau de profunzimea lor într-un context dat, ele nu mai pot fi „dezaflate”, „dezfotografiate”. 

VIII. Filtrul Viziunii. Micro tratat de estetică 

Există cărți foarte bune, care te absorb și îți aduc ceva nou, acorduri și pasaje muzicale pe care nu le mai poți uita niciodată, chiar și o banală pizza poate servi povestea „celui mai bun triunghi savurat vreodată, îți mai aduci aminte locul, a stabilit noi repere de atunci, în acea excursie”. Există lucruri absolut minunate, așa cum există și o mare masă de intenții care cad în uitare, din păcate. Scriitorii folosesc un același alfabet, muzicienii aceleași note, chefii ingrediente asemănătoare. Care este atunci acel „ceva” care face ca un produs să fie memorabil? Cu siguranță talentul, geniul, dăruirea și modul în care aceleași elemente sunt alăturate în formule cu totul deosebite, printr-o viziune personală și particulară. Toți fotografii și-ar dori să câștige distincții de renume mondial, orice fotografie și-ar dori în sinea ei să poată transcende teama de banal, de comun, de uitare. Între o fotografie bună și una memorabilă, cu impact, genială, care mișcă ceva în oameni, câteodată este o diferență de o clipire și atât.

Între observarea a ceea ce pare real,  trecând prin redarea fotografică a subiectului și ajungând în ochiul privitorilor, este o distanță în care lumea se transformă decisiv, definitiv. Câteodată aceste filtrare transformă subiectul în ceva „mai puțin”, pentru că multe elemente se pierd pe drum. În cel mai bun caz, însă, imaginea arată ceva cu mult mai bogat decât în momentul aflării lui, pentru că viziunea observatorului, corelată cu redarea subiectului și cu citirea imaginii de către privitor, pot fi etape care adaugă consecutiv ceva valoros, atrăgător, cu sens. Nu există rețete, ar fi ideal, dar există câteva reguli și noțiuni a căror înțelegere și aplicare selectivă și contextuală pot ajuta fotograful să confere viziunii – prin conștientizare, valoare adăugată, prin modul în care utilizează personal și creativ „Codul fotografiei”, bine însușit.

Ochiul fotografului și ochiul privitorului sunt instanțe total independente, care nu împărtășesc adesea același bagaj de cunoștințe, concepții sau credințe. Fotograful codifică lumea, prin declanșare, transformă instanța unei secvențe de viață proprie într-un produs de sinteză unic și irepetabil, prin compresia unei secvențe Spațiu / Lumină / Timp / Emoție, în timp ce privitorul are rolul de a deschide aceasta „capsulă”, redând viață și sens acestor elemente, prin prisma propriei înțelegeri. Arareori subiectul se regăsește intact, la finalul acestui proces de transformare. Fotografia documentară are poate acest rol clar stabilit, de a exprima obiectiv și de a ajuta înțelegerea fără echivoc a unor fapte. Doar că ar fi prea puțin din ceea ce ar putea deveni, de fapt, ca produs artistic, curentul contemporan lăsând mai multă libertate fotografului și procesului în sine, căutându-se în fapt și un filon poetic. Fotografia de arhitectură, de exemplu, pendulează explicit între documentarea propriu-zisă și exprimarea unei estetici constructive, fiind adesea supusă unor rigori precise și previzibile. Rolul Observatorului-Fotograf este cel al unui mediator, pentru că un ochi pătrunzător poate intui o esență a lucrurilor, poate  recunoaște codurile esteticii și tehnicii, se poate încărca cu emoția trăirii pure, iar ipostaza fotografului vine să fixeze totul în mod decisiv; o formulă 2-în-1 pe care încercăm să o explicăm aici și o ajutăm să crească frumos în sinea cititorului.

Trecerea de la o lume multidimensională, la una bidimensională, aceea a cadrului fotografic, a clișeului propriu-zis, trebuie realizată cu deplină conștientizare a transformării menționate, care are loc prin implicarea mediumului, care este aparatul foto. Dacă în identificarea subiectului, percepția este orientată spre evaluarea intensității luminii, evoluției distantelor, geometriei subiectului, culorilor sau relației sale cu fundalul,  în fotografie toate acestea necesită o traducere, o codificare, transpuse prin utilizarea liniilor de forță, perspectivei, clarității, contrastului, nuanțelor  tonale, intensității culorilor,  totul gestionat conform unor principii abstracte de organizare. Când o „geometrie ascunsă” riguroasă subîntinde compoziția în ansamblul ei, prin relațiile stabilite între părțile ei componente, se pot evidenția  proprietăți de fotogenie care există deja „sculptate” adânc în percepția noastră vizuală. Acestea vin pe filonul concepției antice despre „frumusețe”, ca fiind raportul armonios dintre părțile componente ale unui ansamblu. Așadar, nu „e frumos ce îmi place mie”, cât ceea ce inspiră proporționalitate și echilibru, indiferent de forma de exprimare estetică (întrucât uneori și „urâtul” poate fi considerat ca fiind „frumos”.)  

Șirul lui Fibonacci și raportul de aur sunt câteva repere care descriu subtil în general o compoziție bine stăpânită. Secvența de numere 1, 1, 2, 3, 5, 8, 13, 21, etc. (fiecare număr este obținut prin adiția celor două precedente) are proprietăți larg răspândite în natură, în arhitectură, în muzică, în artă în general. Leonardo da Vinci a folosit intens în lucrările sale rapoarte și proporții derivate din utilizarea acestor numere. Și mai interesant, dacă dividem oricare număr cu precedentul se obține întotdeauna un număr unic și anume 1.1618 – cunoscut ca raportul de aur, un instrument foarte puternic în compoziție. Utilizarea sa poate contribui favorabil la relaționarea echilibrată a părților întregului care definesc cadrul fotografic. Însuși formatul de hârtie A4 reprezintă un dreptunghi de aur. Nu, nimeni nu stă cu rigla pentru a măsură rapoarte și proporții în viața reală. Prin exercițiu intensiv, simțurile și intuiția se pot educa pentru a simți natural echilibrul și dinamica părților componente și punctului culminant al unui cadru. 

Una dintre cele mai accesibile și comune reguli de compoziție este regula treimilor. Considerăm cadrul divizat în trei sectoare atât pe orizontală, cât și pe verticală. Rezultă patru puncte de intersecție în centrul cadrului care pot oferi zone optime pentru plasarea centrului de interes al imaginii. Ea se poate utiliza prin prisma reperelor pe care le oferă în ceea ce privește organizarea liniilor și zonelor de referință ale cadrului. Este utilă și pentru ca poate ajuta la evitarea dividerii în două a cadrului, fapt considerat în cele mai multe circumstanțe negativ, la fel cum de nedorit este și suprapunerea mai multor subiecte. 

Câteva caracteristici ale percepției sunt evidențiate prin teoria Gestalt: oamenii tind să perceapă o imagine făcând o distincție între prim plan și fundal. Obiectele apropiate și/ sau similare, caracterizate printr-o relație de proximitate și/ sau similaritate, tind să fie percepute ca un grup. De asemenea, există tendința de a completa mental ceea ce lipsește efectiv dintr-o imagine (ceea ce poate explica până la un punct legitimitatea omiterii picioarelor sau creștetului unei persoane pozate într-un context mai larg).  

IX. Cum se naște un „bestseller”? 

Despre impactul vizual și „superputerile” Compoziției

În acest punct vă pot mărturisi succint câteva secrete ale realizării imaginilor cu potențial de a avea impact, de a deveni memorabile (nu exista rețetă, ci doar anumite premise de realizare). Impactul privirii dintr-un moment dat depinde și de contextul personal, social,  etc. În primul rând, mă opresc acolo unde „senzorul” emoțional și intuitiv îmi spune că se întâmplă ceva special, diferit, interesant, chiar dacă nu îl văd fizic în prima instanță. Mă deplasez, caut, sunt atent, „adulmec”, mă opresc. Urmează identificarea subiectului sau temei vizuale și aflarea unui punct de stație. Caut să fie diferit, special, sau investit cu un factor „excepțional”, încerc să privesc așa cum ceilalți nu ar face-o. Caut acolo unde nu ar căuta altcineva, îmi doresc să aflu stratul excepțional acolo unde ceilalți văd doar banalul. Aflu o traiectorie a privirii și fixez punctul de stație. Încadrez, decupez. Până aici totul se întâmplă cu privirea. 

Aparatul apare imediat după. De aceea viziunea trebuie educată cu prioritate, sensibilizată. Declanșez atunci când intuiția mă așază în același plan al evenimentului căutat, cu elementele sale componente care vor alcătui și vor fi parte a compoziției. Știu că ochiul privitorului, ca și al meu, este atras de linii de forță, de contrast, de zonele cele mai luminoase ale cadrului. Subiectul ar trebui să fie acolo, ochiul privitorului îl va căuta. Se spune că ne plac acele secvențe muzicale pe care reușim să le intuim, ca pas următor în frazarea melodică. Vizual, se întâmplă la fel. Conformarea cadrului, prin aplicarea și descifrarea codului compozițional, ne deschide dorința de a parcurge secvența în căutarea subiectului. O compoziție eficientă, inspirată și abil construită va conduce ochiul, îl va ajuta să exploreze structurat, acolo unde dorește. Dacă află subiectul, așa cum a fost pregătită, percepția ne răsfață simțurile cu premiul câștigat și astfel apare o stare de plăcere. Imaginea place, iar privitorul este câștigat (poate acordă și un like, de ce nu?). Construind conștient cadrul, un fotograf își poate ajuta publicul să decodifice mai ușor mesajul, cu impactul scontat. Nu, nu lucrăm ca să mulțumim neapărat publicul, dar e important să știi cum să îl ajuți să se apropie de intenția ta artistică. Puțin succes nu a făcut rău nimănui! 

Ținând seama că, față de pictură, fotografia pare să se realizeze de la sine, spontan, prin fixarea a ceea ce se vede pe suportul fotosensibil și având un rezultat imediat, fotograful nu trebuie să ignore necesitatea îmbunătățirii aptitudinilor perceptive şi de reprezentare bidimensională. Capacitatea de a identifica un subiect semnificativ, într-un moment cu o intensitate crescută a expresiei unei acțiuni sau stări de fapt,  de a percepe liniile principale de delimitare a obiectelor, de a ierarhiza, de a percepe în ansamblu coordonatele geometrice ale spațiului, natura relațiilor între elementele sale componente, efectele luminii,  umbrei și culorilor   sunt însușiri care pot defini o viziune fotografică amplă și pot fi calea cea mai bună spre obținerea Impactului vizual mult dorit.

Trebuie observat faptul că, în fotografia de arhitectură sau de stradă, de exemplu, pe lângă specularea optimă și decisivă a subiectului, trebuie ținut cont și de ceea ce nu trebuie să se afle în cadru, de ceea ce poate deveni inutil, în plus, nedorit, supărător, zgomotos și care ar putea submina sau perturba expresivitatea subiectului principal. De aceea, atenția trebuie să discearnă spontan între ceea ce merită speculat și ceea ce trebuie evitat, fotografului fiindu-i necesare capacitățile de a reacționa și de selecta eficient.  

Modul armonios de relaționare a componentelor vizuale care conformează cadrul fotografic este aferent aplicării unor principii de Compoziție. Aceasta devine un instrument de comunicare între fotograf și privitor, stabilind o punte prin intermediul unui limbaj comun. Prin înscrierea într-o compoziție, subiectul este izolat din context, amplificat, accentuat, speculat, transformat, opțiunile fiind infinite, în acord cu intenția autorului, ca expresie a creativității și viziunii sale artistice.

Aplicarea regulilor de compoziție oferă un schelet, o structură coerentă și viabilă de organizare a informației vizuale într-o formă expresivă, capabilă să ofere chei de citire și să mențină interesul privitorului pe măsură ce imaginea este parcursă, decodificată, înțeleasă, filtrată la nivel emoțional, consumată.  

Poate fi speculat fotografic „momentul decisiv” printr-o aplicare spontană și concomitentă a unor reguli de compoziție riguroase? Cum pot fi aduse în același orizont al declanșării elemente atât de diferite şi care țin de lumea subiectivă a percepției şi emoțiilor, dar aparțin şi unei „gramatici vizuale”, precum liniile, suprafețele, texturile, formele, volumele, direcțiile, repetițiile, influențele, etc.? Prin lărgirea şi amplificarea percepției, prin implicarea activă a intuiției, prin capacitatea de a citi spațiul și de a abstractiza atributele sale, prin capacitatea de a negocia concomitențele, prin stăpânirea tehnicii de lucru, prin implicarea experienței, toate acestea pot concilia armonios gestul fotografic spontan şi construcția structurată a cadrului, urmând reguli de compoziție precise. Una dintre plăcerile majore ale fotografierii este însăși posibilitatea de a afla ordinea și o relație armonioasă între elemente distincte și chiar contradictorii. 

Lucrul conștient şi structurat cu ceea ce merită povestit şi comunicat, cu forma, cu proporția, perspectiva, contrastul, iluminarea şi cromatica, pentru obținerea unui produs vizual cu impact, este o necesitate care poate fi abordată şi îmbunătățită prin lucru intensiv si conștient. Astfel se pregătește terenul înțelegerii rolului şi mecanismelor complexe implicate în conturarea rolului și codului Compoziției în fotografie. 

Note:

*9. Cf. Susan Sontag în lucrarea Sur la Photographie, ed. Christian Bourgois, Paris, 2000,  

          p. 17

*10. cf. Dan Dediu, în articolul „Stilul neo-ikebana, criza (si priza) la public”, Dilema veche, nr. 295, p. 21

*11. Teoria lui Michel de Certeau referitoare la mecanismele de functionare ale cadrului cotidian este sintetizata de Ciprian Mihali în lucrarea „Inventarea spaţiului (Arhitecturi ale experienţei cotidiene)”, ed. Paideia, col. Spaţii imaginate, Bucureşti, 2001, pp. 77-78

*12.  Teoria secvenţelor spaţiale a lui Camillo Sitte este prezentată în lucrarea „Arta costruirii oraşelor – urbanismul după principiile sale estetice” , trad., ed. Tehnică, Bucureşti, 1992

Comment

There is no comment on this post. Be the first one.

Leave a comment