Codul fotografiei: Episodul 2

IV. Fata moșului este și călare și pe jos, și implicată, dar și detașată. 

O dualitate posibilă?

Este un moment foarte bun acum pentru a introduce conceptul Flâneur-ului. Propus de Baudelaire, el este un personaj dialectic, supus unei contradicții majore: deși este un observator aparent neutru și fără un scop precis, înscris în peisajul cotidian, el este viu interesat de tot ceea ce vede împrejur, participând activ prin asumarea unei atitudini critice față de cadrul cotidian, a uniformității și timpului. Prin extrapolare, recunoaștem aici schița prezenței observatorului fotograf destinat să facă parte natural din cadrul cotidian, dar și să îl investigheze cu o privire exterioară, detașată. Flâneur-ul este un personaj al cadrului cotidian urban care cutreieră, hoinărește, se plimbă, străbate orașul, definind și fiind în același timp definit prin imaginea străzii, concomitent producând și consumând imagine.

Fixând rolul flâneur-ului-fotograf,  Susan Sontag afirmă: „Fotograful este varianta înarmată a pietonului solitar care parcurge infernul urban, hoinarul voyeur care descoperă orașul că pe locul extremelor voluptoase. Adept al plăcerilor privitului, fin cunoscător al empatiei, flâneur-ul consideră lumea că fiind pitorească”. În completare, actul fotografierii presupune o „apropriere a obiectului fotografiat, stabilind un raport de cunoaștere, deci de putere” (*3), activitatea fotografică constituind un eveniment în sine, influențând modul de însușire a situațiilor parcurse. Afirmarea demersului fotografic prin definirea și implicarea unor tactici și strategii întemeiate pe criterii spațiale, în sensul acordat de Michel de Certeau modului de parcurgere a cadrului cotidian, așază observatorul-fotograf  în poziția citadinului  „consumator” de spațiu. Mai mult decât simpla definiție care invocă arta de a folosi eficient mijloacele disponibile pentru atingerea unui scop, viziunea lui de Certeau îi nuanțează sensul întâmpinând teoria lui Sontag, strategia fiind „calculul raporturilor de forțe care devine posibil din momentul în care un subiect de voință și de putere este izolabil” (*4). Strategia este definită astfel, prin posibilitatea delimitării și izolării subiectului, acționarea strategică, afirmând așadar, „puterea” prin „stăpânirea spațiului”, aducând cu sine câteva avantaje esențiale. 

Victoria locului asupra timpului presupune un mai bun control al factorilor imprevizibili pe care timpul îl introduce, atenuând astfel surpriza evenimentului.  Controlul vizual al locurilor plasează fotograful într-o poziție privilegiată, făcând posibilă o „practică panoptică”. Capacitatea de a citi și de a cunoaște spațiul este esențială și poate fi corelată cu ceea ce am identificat deja că fiind o calitate necesară în general în fotografie, și anume aceea de a putea discerne multiplele planuri ale realității cadrului cotidian. 

Procesul Observării active presupune în sine prezența și participarea observatorului într-un context și situație dată, conform unui orar stabilit, cu scopul de a le înregistra și interpreta. Întrucât această situație este produsul unei interacțiuni, este necesară explicitarea raportului pe care observatorul îl stabilește cu mediul parcurs. Sociologul Buford Junker subliniază faptul că acest proces „solicită însușirea regulilor, atitudinilor și fenomenelor care caracterizează subiectul” (*5), acest fapt fiind încă un argument în ceea ce privește necesitatea implicării unor calități și declanșării unor competențe ale observatorului-fotograf, precum interesul față de subiect, spiritul de observație, distributivitatea, adaptabilitatea, capacitatea de a experimenta, de a gândi în imagini, de a se emoționa și empatiza. Observarea devine gest de transformare personală, asumată, conștientă. Henry James exprimă extrem de poetic acest fapt: „puterea de a ghici nevăzutul din lucrurile văzute, de a urmări implicațiile acțiunilor, de a judeca întregul după părțile sale componente, starea de a simți viața, acesta este setul de daruri care alcătuiește experiența”.

Indiferent de modul său de participare, fie din exterior, detașat, fie din interior, participativ, observatorul ca prezență care își asumă scopul de a înțelege și de a reda cu acuratețe caracteristicile cadrului studiat, nu trebuie să deturneze derularea evenimentelor și nici să antreneze participanții în acțiuni care le pot influenta activitățile curente. Condiția sa îi impune neutralitate, orice modificare a condițiilor subiectului observat alterând acuratețea demersului fotografic. În fotografia urbană, mai ales, interesează ce acțiuni realizează subiectul în mod nativ și nu ca urmare a implicării observatorului. De aici se pot deschide două teme de reflecție: observatorul poate fi cu adevărat neutru, și obiectiv și subiectiv în același timp? De asemenea, cum reușește să devină „invizibil” în fața celor pe care îi observă?

Robert Frank (*6) tranșează prima întrebare atunci când afirmă faptul că „Fotografia trebuie să conțină un singur lucru: expresia fidelă și actuală a umanității – acesta este realismul. Realismul nu este însă suficient – trebuie să existe și viziune – doar împreună putând defini un demers eficient. În definirea acestuia, dificultatea constă în a evidenția momentul în care realitatea fizică încetează și din care începe gândirea”.  Această idee vine să sublinieze faptul că implicarea asumată a fotografului este determinantă pentru calitatea și profunzimea modului de lucru ales. De asemenea, Marius de Zayas fixează poziția observatorului prin prisma rolului pe care acesta și-l asumă în definirea cadrului obiectiv / subiectiv al fotografiei, afirmând că „diferența între fotografia propriu-zisă și fotografia artistică este aceea conform căreia, în primul caz, observatorul încearcă apropierea obiectivă de subiect, în timp ce în al doilea caz el utilizează obiectivitatea acestuia pentru a exprima acele idei care nasc emoția. Prima instanță reprezintă un proces de fixare, în timp ce a doua este o cale care naște semnificația, expresia; consecvent, prima încearcă o reprezentare a ceea ce este exterior, în timp ce a doua reprezintă ceva ce este interior; prima deschide un discurs impersonal, în timp ce a doua este o reprezentare personală sistematică […]. Scopul lor este unic – cunoașterea” (*7). 

Observarea își află eficiența maximă atunci când se poate pendula dual, prin detașare și implicare concomitentă. Ipostaza flâneur-ului-fotograf observator oferă rezolvare acestei ecuații a dualității.

V. Și eu vreau să fiu invizibil!

În ceea ce privește a doua temă: existăm în spațiu, îl observăm, suntem observați. Multă lume mă întreabă : „…bun, dar cum facem să fim invizibili?”. Da, tentația invizibilității este un „Sfânt Graal” în fotografie. Trebuie acceptat însă faptul că nu exista un mod anume prestabilit, o rețetă după care observatorul poate evolua pe stradă într-un mod ideal, invizibil. Felul în care fotograful își definește prezența depinde de o multitudine de factori, atât interni, cât și externi, independenți de acesta. Astfel, conturarea personajului său citadin depinde de starea de spirit, de gradul de energie investită în actul fotografic, de inspirație. Factorii externi obiectivi – precum gradul de aglomerare a străzii, profilul său funcțional, anumite intervale orare, zilele săptămânii, clima, iluminarea, specificul cultural al spațiului observat – toate contribuie la crearea amprentei specifice a locului. Ambianța mediului arhitectural-urban stă sub semnul unei permanente transformări, fiind un creuzet de provocări, sursă nelimitată a subiectelor căutărilor fotografice.

Discreția e un element important atunci când vorbim despre personalitatea observatorului-fotograf.  Fotograful urban trebuie să fie gata să devină anonim, să se piardă în mulțime, accesele vizibile de personalitate putând fi o piedică reală. „Pisica cu clopoței nu prinde șoareci” poate fi un proverb care aici își află cu adevărat sensul. Desigur, această neutralizare aparentă a ceea ce se vede din afară este compensată în mod ideal cu o deschidere într-un plan invizibil, receptaculi invizibili fiind aceia care realizează contactul sensibil cu mediul înconjurător. Renunți la prezența ta vizibilă, închizându-te din afară, pentru a te afla mai deschis spre înlăuntru, în planul simțurilor, al empatiei și emoției. Te acoperi cu o „mantie” energetică a invizibilității. Poți părea turistul naiv care se uită după fluturi, dar atenției tale să nu-i scape însă, nicio mișcare, niciun pas, niciun gest. La fel de bine îți poți anunța explicit scopul, filtrând astfel acceptul tacit sau negociat al subiectului, punând în ecuație o serie de competențe de comunicare și negociere a situațiilor întâlnite. În cele din urmă, dacă te simți natural, vei evolua natural și îți vei face treaba pentru care ești acolo, printre atâția alți actori ai străzii cu care coexiști, definind peisajul atât de divers și dinamic al străzii.

Mai există un element cheie: puterea sugestiei. Îi poți oare determina pe ceilalți să te perceapă așa cum îți imaginezi tu că ei ar trebui să o facă? Îi poți convinge să nu te vadă, chiar dacă te privesc? Există o relație strânsă între felul în care te simți, felul în care lumea exterioară o conturează pe cea interioară și modul în care cea din urmă reflectă ceea ce percepem ca fiind real. De fapt, totul poate fi mai simplu: fiind natural și firesc, devii invizibil pentru ceilalți. Fără aparat, invizibilitatea poate fi sursa unei anxietăţi. Instrumentul fotografic poate transforma invizibilitatea într-un veritabil atu. Experimentez adesea astfel de transformări conştiente de stare, emoția este intensă, tot ceea ce nu iese la suprafață se amplifică în interior.

Trebuie însă să fim conștienți de faptul că cea mai mică schimbare în cadrul acestui sistem de feedback antrenează în cascadă altele, imprevizibile, pe care trebuie să le întâmpinăm cu stăpânire de sine și să le oferim ocazia de a contura gestul fotografic.

VI. În „punctul de stație” nu oprește niciun autobuz, dar lumea se vede   excelent de acolo 

Să fii unde trebuie, făcând ceea ce trebuie, să vrei să descoperi ceea ce nu știi cum arata, ceea ce nu știi unde poți găsi și în ce circumstanțe, reprezintă provocarea reală pe care o aduce fotografia profundă. Capacitatea de a deveni un Observator atent, dorința și nevoia de înțelege mai mult, de a fi concomitent conectat și detașat, invizibil, ubicuu, de a închide gândurile pentru a lasă subconștientul să devină un ghid neașteptat de sigur, sunt ținte de transformare și evoluție personală care conturează rațiunea gestului fotografic. Observatorul-fotograf știe că fiecare declanșare îl poate ajuta să  miște ceva în interior, la întâlnirea cu exteriorul și că doar așa poate deschide un nou plan al realității, ascuns până atunci. Întâmpinarea Momentului de gratie – concept pe care îl vom dezvolta mai târziu,  acum doar vă creez pofta, devine scopul explorării și declanșărilor, prin filtrul unei adevărate Etici a unui fel de a fi. Împrietenirea cu imprevizibilul, cu sincronicitățile planurilor realității, prin reacție spontană, transformă întâmplarea aparentă în ceva așteptat, deloc surprinzător. Sunt fascinat de aceste posibilități și vă invit să le explorăm împreună.

Orașul, spațiul înconjurător nu se dezvăluie în profunzime, oricui. Nici omul de lângă noi nu o face. Oamenii din jur, necunoscuții citadini, rămân adesea simple siluete ale unor anonimi in mișcare. Într-un exercițiu de pendulare între sine și mediul construit, Emoția și Vibrația devin ingrediente magice care pot preschimba umbra în lumină și pot oferi nume și răspunsuri  acelor întrebări și necunoscute care definesc rutina cadrului cotidian. Disciplina și grija pentru detalii rămân coordonate ferme ale exercițiului. Astfel se pot dezvălui componentele care alcătuiesc multitudinea de planuri ale orașului, sub incidența temelor compoziționale specifice fotografiei urbane, de stradă și de arhitectură. 

Practica Observării, prin declanșarea Vibrației și trezirea unor planuri din invizibil,  utilizând codul specific sistemului Spațiu-Lumină-Timp-Emoție, își află o convergență contextuală vizibilă în ceea ce denumim prin Punctul de stație. Elemente fizice complet disparate unele de celelalte, unele neavând cunoștință de existența celorlalte, pot fi conectate prin privirea lor dintr-un unghi și moment precise, asocierea creând noi sensuri ale unei realități efemere – un avion în relație cu o statuie, luna în relație cu cârligul unei macarale, porumbei în legătură cu fațada unei clădiri, un biciclist surprins într-o rază de soare pe un bulevard, etc. Privirea observatorului le aduce împreună, într-o formulă magică, spontană. Aflarea acestui loc particular, într-un moment dat și specularea lui prin mijloace specifice instrumentului și limbajului fotografiei, face posibilă consumarea ulterioară și decisivă a Momentului de gratie, punct culminant al acestei convergențe, confirmat emoțional și adus din invizibil, prin declanșarea fotografică. 

În căutarea Punctului de stație privilegiat, vă recomand să vă lăsați purtați, să vă goliți mintea de gânduri, așteptări și evaluări. Cele mai bune imagini se realizează neprogramat, ascultând vocea interioară, instinctul, intuiția. Se spune că dacă vrei să prinzi în palmă un puf, aerul pe care îl împingi încercând să îl atingi, îl alungă. Trebuie să îl lași să se așeze singur. Prin cunoaștere, căpătam încredere și o capacitate de predicție. Momentele speciale – un nor dramatic, o ceață mistică, o rază de soare incredibilă, un trecător cu o umbrela umflată de vânt își pot releva spontan o poetică extraordinar de vie, spontană, valoroasă, tocmai prin efemerul situației. Punctul de stație introduce observatorul în ecuația Conectării, a Prezenței conștiente. Însă, un milimetru mai spre stânga sau mai spre dreapta, o clipită înainte sau după, pot deschide o cu totul altă lume. Aflarea unui moment precis, personal, care să creeze o deschidere „optimă” spre un nou plan, este unică, neprogramabilă. Lumina este aceea care conduce privirea. Liniile și spațialitatea deschid teme compoziționale specifice limbajului arhitectural, vederea fotografică transformă vizibilul în schițe de imagini mentale și în compoziții ce pot capătă aura permanentei în urma declanșării, transformând totul în poveste vizuală, într-o fotografie. Când apare o chemare, când se simte o vibrație undeva în adânc, e semn precis că acolo și atunci trebuie să ne oprim și să aflăm ce le-a provocat. O imagine echilibrată va oferi negreșit un răspuns. Instanța unei armonii spontane este irepetabilă.

„Best photo-spot” – locul dotat cu cele mai multe însușiri fotogenice, este un concept pe care l-am introdus recent, în încercarea de a-i ajuta pe cei interesați să acceseze cele mai bune locuri de fotografiat din București, și nu numai. Pe site-ul meu propun o astfel de hartă interactivă (*8). Există locuri care privilegiază anumite perspective, anumite Puncte de stație, însă cele mai bune imagini se realizează atunci când observatorul se conectează personal, autentic, cu un loc, într-un moment dat, vibrând unic și irepetabil, într-un mod anume. Așa apare experiența de viață, cunoașterea, pe care nu ți le poate induce nimeni din afară. Calea aflării și câștigării experienței nu poate suferi scurtături, deși le căutam cu ardoare. Așa cum strugurii nu se pot coace mai devreme de timpul lor optim, nici învățarea sau cunoașterea nu pot fi grăbite sau comprimate. Pot fi, însă, facilitate, acesta este rolul pe care îl pot investi cei curioși să descopere, să exploreze, să exerseze fotografia urbană sau de arhitectură. Întrebări precum „Unde ai făcut poza?”, „Cu ce ai făcut poza?” își imaginează existenţa unor rețete și rezultate repetabile. Locul aflării unui „best photo spot” este ideal să fie pur personal, pentru că de fapt, toți pașii pe care cineva i-a făcut până la un moment dat, concluziile trăirilor, experiențelor și învățăturilor asimilate converg într-o secvență Spațiu-Timp-Lumina-Emoție unică, precisă, irepetabilă, individuală. Astfel devine posibilă revelarea unui nou plan al realității, invizibil până atunci, acest Punct de stație ideal. Devenim mai „noi înșine” și mai înțelepți cu fiecare astfel de aflare fotografiată, simțită, însușită, conștientizată și dăruită celorlalți.  

Fotografia facilitează exersarea spiritului de orientare, de adaptare, de conectare cu sinele profund, însușirea unor elemente de inteligență emoțională, implicarea empatiei și observării detașate, sporirea capacității de recunoaștere spontană a unor semne exterioare, intrarea în starea de flux creativ, declanșarea creativității și utilizarea intuiției ca antenă activă, aflarea ordinii în plin haos aparent și a unei esențe a lumii înconjurătoare. O sumă întreagă de însușiri excepționale care nu sunt luate în calcul atunci când vorbim despre Fotografie, domeniul fiind încă preponderent considerat prin prisma dimensiunilor sale măsurabile, tehnice, trecute prin filtrul excesiv al gândirii și prefigurării unui rezultat previzibil. De fapt, este vorba despre mult mai mult. Accesul spre corpul nevăzut al icebergului care așteaptă sa fie explorat, se află în vârful declanșatorului aparatului de fotografiat. 

Note:

*3. Cf. Susan Sontag în lucrarea Sur la Photographie, ed. Christian Bourgois, Paris, 2000,  

          p. 55

*4. Teoria lui Michel de Certeau referitoare la mecanismele de functionare ale cadrului cotidian este sintetizata de Ciprian Mihali în lucrarea „Inventarea spaţiului (Arhitecturi ale experienţei cotidiene)”, ed. Paideia, col. Spaţii imaginate, Bucureşti, 2001, pp. 78-79

*5. Buford Junker este citat de  Henri Peretz, în lucrarea Les methodes en sociologie, ed. La  Decouverte & Syros, Paris, 2004, p. 6

*6.    cf. Denise Miller, în lucrarea Photography’s multiple roles, Columbia College, Chicago, 

         1998, p. 30

*7. Cf. Marius de Zayas, citat de Alan Trachtenberg, în lucrarea Classic Essays on Photography, Leete’s Island Book, Stony Creek, SUA, 1980, p. 130

*8. www.vladeftenie.ro

Comment

There is no comment on this post. Be the first one.

Leave a comment