Codul fotografiei: Episodul 1

Preambul     

Imaginile ne înconjoară, fotografia este instrumentul de comunicare cu cel mai mare impact al acestei epoci. Știință și artă practicată odată doar de specialiști, prin prisma tehnicii necesare destul de complexe, a evoluat atât de mult în timp, încât rețelele de socializare pot conferi astăzi, oricui, statutul de „creator de conținut” și pot transforma decisiv modul în care percepem și consumăm imaginea. Cu un telefon în buzunar, oricine se poate considera astăzi fotograf. Șansă de explorare a unui talent real sau capcană a egoului și modei?

Suntem predominant vizuali. Modul în care interacționăm cu lumea se bazează biologic pe receptarea și interpretarea imaginilor. Fotografia fascinează, din ce în ce mai mult, cu cât devine mai accesibilă și cu cât îi acordăm o prezență consistentă în viața de zi cu zi. Există fotografii care au marcat istoria, există fotografii virale, povești vizuale, ilustrări și documentarea naturală a vieții personale de zi cu zi. Straturile și rolurile imaginilor sunt multiple și ne influențează câteodată acțiunile fără să ne dăm seama. Faptul că oricine are acces astăzi la tehnică și că se produc zilnic milioane și milioane de imagini, nu influențează însă și  creșterea exponențială a calității acestora. Din contră, imaginile se devorează „acum” și apoi cad în uitare, ca și când nu au existat vreodată. Deși rețelele de socializare sedimentează memoria colectivă mai eficient ca niciodată, ca un „album al tuturor”, totul pare că se uită a doua zi. Imaginile sunt relevante doar dacă sunt „de acum”, „de astăzi”, timpul este complet eliminat din ecuația valorilor. Fotografia valoroasă rezistă însă, acestei probe, timpul fiind unul dintre ingredientele ei esențiale. O imagine care folosește înțelept timpul și se aliază cu el, rezistă și își sporește valoarea. 

La începuturile ei, fotografia a adus o nouă dimensiune temporală și estetică în artă: diferit față de pictură, se poate realiza spontan, ca replică identică a obiectului vizualizat. Apoi, Leica și Kodak au realizat miniaturizarea tehnicii și au făcut ca aparatul foto să devină accesibil pe scară largă. Aparatul Leica este definitoriu pentru însăși expresivitatea unui Henri Cartier-Bresson și a generației Magnum. Fotografii au ieșit atunci din studioul clasic, dintre patru pereți, o întreagă branșă de jurnaliști găsind pe străzile și bulevardele orașelor obiectul explorării documentare. Domeniul a marcat definitiv societatea în multiple straturi (jurnalismul, explorările, moda, etc.) și a început să fie recunoscut, apreciat, valorizat, studiat, expus. Apariția senzorului digital și implementarea sa în industria fotografiei au adus cu sine revoluția eliberării de limitele fizice ale filmului, de lucrul nesigur și intuitiv, rezultatul a devenit accesibil pe loc, timpul așteptării s-a scurtat din nou. Telefoanele mobile aduc astăzi fotografia în buzunarul și în mâna tuturor. Rețelele de socializare sunt noile simeze ale expozițiilor fiecăruia dintre noi, cu „vernisaje” virtuale zilnice. 

Iată o acoladă tehnică excepțională în timp, oglindă a încercării de a eficientiza gestul fotografic și de a elimina cât mai multe necunoscute. Faci click, postezi și devii brusc cunoscut, văzut, Imaginea fascinează și seduce astăzi, iremediabil. Cu toate acestea, fotografia aceea, cu substanță, care spune mai mult decât ceea ce se vede, capabilă să miște, să impresioneze, rămâne un domeniu care nu se deschide oricui. E atât de ușor să rămâi, astăzi, la suprafață lucrurilor, în totală necunoaștere, având însă iluzia senzației precise că stăpânești lumea cu câteva mii de like-uri. Cu cât este tratată mai superficial, cu cât nu se trece de pragul lui „cu ce ai făcut poza asta și unde?”, cu atât fotografia se închide în sinea ei și așteaptă răbdătoare să îi hrănească pe cei care o înțeleg cu adevărat, care îi acordă timp, care au răbdare și un interes real, sincer. 

I. Copii și eroi. De la cauză, la efect

Fotografia este scriere cu lumină. Deși acum este suficient să scoatem telefonul din buzunar și să atingem ecranul, in mod Auto, luând totul de-a gata, rămâne esențial rezultatul  unei adevărate alchimii. Spațiul, Lumina, Timpul, Emoțiile, Talentul, Curiozitatea și Creativitatea, în combinații cu alternative infinite, transformă modul în care percepem lumea și în care interacționăm cu aceasta, în care sedimentăm experiențe, confirmăm aflări și ne povestim viața, conștientizăm și dovedim că ceva a existat cu adevărat. La un moment dat, ceea ce pare real poate oferi o concentrare fantastică de stări și fapte, consumate și păstrate decisiv prin declanșare. Pionierii începuturilor, cei care au reușit să fixeze lumina unei situații pentru totdeauna, oprind timpul și lumea într-un mod în care amintirile devin obiecte palpabile, care pot fi privite și evocate oricând, după ce au avut loc, nu știau poate, la finalul secolului XIX, cum vor influența societatea de astăzi, prin descoperirile lor fascinante.

Bineînțeles, cineva poate face „poze” toată viața și să fie extrem de mulțumit cu acest fapt, să nu își dorească mai mult. Aici apare în povestirea mea un factor personal important: încă de mic, nu m-am mulțumit niciodată să fac ceva doar de dragul de a-l face. Am simțit mereu nevoia să explorez cât mai profund domeniile pentru care am simțit o chemare, care  m-au fascinat natural. Să cauți să afli ce îți place și ce te atrage este o cale sigură de a nu te plictisi niciodată. Cu toții avem aceasta sămânță sădită în spiritul copilului interior. Exersarea pasiunilor este, poate, cel mai frumos și sigur drum al autocunoașterii și descoperirii de sine, concomitent cu cercetarea vie și curioasă a unor straturi ale lumii înconjurătoare. Pasiunile nu au vârstă, oricând e ceva de aflat, prin joc și explorare. 

În cazul meu, fie că a fost vorba de jocul cu trenulețe, de colecționarea de timbre, de pescuit sau de jocul de tenis, am investit mereu întreaga energie pentru a înțelege și pătrunde cât mai mult acele domenii, până când am aflat liniștea de a spune „mai mult de atât nu știu să fac”. Când am crescut, am aflat că povața „află ce îți place și fă-l cât de bine poți” este o rădăcină esențială în dezvoltarea personală. Față de celelalte pasiuni, fotografia a adus cu sine ceva nou, complet neașteptat, în modul în care a reușit să mă ajute să mă conectez și mai profund cu mine și cu lumea, să îmi determine viața de zi cu zi în mod decisiv. Deși a fost mereu în preajmă și am avut multe semne care să mă determine să devin atent către ea, i-am acordat un interes real abia atunci am simțit foarte clar că în ciuda tuturor aflărilor de până atunci, nu cunosc lumea mai deloc, iar pe mine cu atât mai puțin. Treptat, prin treziri succesive, folosirea aparatului foto a declanșat simțiri intense, așa cum nu mai trăisem până atunci, conștientizări. Poate cea mai importantă parte este aceea că de fapt nu vedem „totul” deodată, că lumea are straturi infinite care se arată pe rând, succesiv, după ce devenim capabili să ajungem în acel punct. Când pare că nu se întâmplă ceva special într-un loc, știu că este datoria mea să reușesc să aflu un nou secret. Locul nu poartă vina de a părea neinteresant. Am aflat că cele mai valoroase lucruri sunt de fapt invizibile. În timp, parcurgând și asimilând etape necesare, fotografia a devenit instrumentul unei adevărate treziri a „eroului interior”.

Sunt un timid introvert, dornic de explorare și aflare. Neștiind să îmi fac simțită prezența, am învățat să simt prin transparența emoțiilor, să simt vibrații, să intuiesc și să citesc în spatele aparențelor și fațadelor. Aparatul foto a devenit mijlocul perfect care îmi permite să gestionez distanțele, să pot negocia prezența într-un loc, mă ajută să fiu invizibil și să fac în acest fel absolut orice îmi doresc. Apoi am aflat că nimic nu este de fapt întâmplător, și că aparatul clasic, cu oglindă, îți ascunde în vizor exact momentul declanșării. Intuiția momentului este mult mai importantă decât rațiunea, cele mai bune poze se fac atunci când pot închide gândurile. Am realizat că pot căpăta acces la noi dimensiuni spațiale, temporale și emoționale, în locuri pe care le știe absolut toată lumea, dar pe care nimeni nu le privește de fapt, și că acolo se află minuni care abia așteaptă să fie descoperite și aduse la lumină. În căutarea acesteia, am aflat bucuria contemplării, a privirii cerului și norilor. Mă bucur să respir, să trag aer curat în piept, să caut umbre și contraste, linii interesante care pot inspira o încadrare specială, să simt unde ar trebui să fiu pentru a mă bucura cât mai intens, fotografiind. Capacitatea de a vedea dincolo de aparențe, viziunea, educarea precum și antrenarea lor permanentă, sunt cele mai importante acțiuni pentru un observator fotograf și nu complexitatea aparatului. M-am apropiat de oameni pentru a-i cunoaște, m-am apropiat de lumină aflând în mersul soarelui momente de magie pură, de la răsărit până după apus.

Fotografia mă ajută mereu să realizez lucruri noi, să ajung în locuri noi, să mă deschid  într-un mod în care nu bănuiam că sunt capabil, până la acel moment. Datorită ei aflu și mai mult cine sunt și ce simt, călătoresc cu scop, găsesc sens în oricare aparentă întâmplare și faptă deschisă înaintea mea, în plimbările zilnice. Pot vorbi despre ceea ce fac, explorez noi teorii. Am adus în Arhitectură, domeniul în care m-am format, un instrument de lucru cu noi resorturi de explorare și cercetare. Expun, vernisez, reușesc să mă fac ascultat. Pot simți zilnic fericirea îmbinării bucuriei de a face ceva cu sens pentru mine, pentru ceilalți, de a fi util și relevant, de a putea afla un câștig sufletesc și de a inspira la rândul meu, mai departe. 

Fotografia este și aduce cu sine un mod de viață.    

II. Magia fotografiei

Fotografia este o oglindă cu două suprafețe complementare: pe de o parte exprimă consistent subiectul privit, îl înfățișează precis, pe de altă parte este o reflexie perfectă a ceea ce suntem noi în momentul declanșării. Nu aparatul face poza, el doar mediază fixarea unei situații. Ochiul și emoția sunt decisive, modul de utilizare a mijloacelor tehnice și artistice în căutarea expresivității. Tot ceea ce a trăit cineva: aflările, dorurile,  bucuriile sale, suferințele și dilemele, capacitatea de a pătrunde nevăzutul, muzica, filmele și cărțile citite, absolut totul se distilează în cvasi-momentul declanșării, în vârful degetului care apasă butonul. Mai mult decât ce imagini obținem, cred că procesul, drumul, călătoria sunt cele mai importante, imaginea fiind doar o concluzie de la un moment dat, o reflectare a cine suntem atunci, privind lumea, influențând și fiind modelați de aceasta, șlefuind la rândul nostru percepții, stări, aflări. Fotografia se sprijină pe privirea în exterior, pentru a exprima cât mai intens interiorul, pentru a aduce la lumină nevăzutul. Așa apare echilibrul, așa se naște povestea. Rolul observatorului fotograf este acela de a deschide uși invizibile, atât către sine, cât și către lumea exterioară. Într-un exercițiu de pendulare între sine și lumea exterioară, Emoția devine ingredientul magic care preschimbă umbra în lumină și oferă nume și răspunsuri tuturor acelor întrebări și necunoscute care definesc rutina cadrului cotidian.  

Să fii unde trebuie, făcând ceea ce trebuie, să vrei să descoperi ceea ce nu știi cum arată, ceea ce nu știi unde poți găsi și în ce circumstanțe, reprezintă provocarea reală pe care o aduce gestul fotografic profund. Capacitatea de a deveni un Observator atent, de a înțelege mai mult, de a deveni invizibil, ubicuu, de a închide gândurile pentru a lăsa subconștientul să devină un ghid neașteptat de sigur, sunt ținte de transformare și evoluție personală care conferă maturitate gestului fotografic. Observatorul fotograf știe că fiecare declanșare îl poate ajuta să miște ceva în interior, la întâlnirea cu exteriorul. Întâmpinarea Momentului de grație devine scopul explorării și declanșărilor, el căutând ceea ce nu știe cum arată, unde se poate găsi sau ce aduce cu sine, context în care aflarea Eticii unui fel de a fi poate ilumina însăși natura unei anumite situații de viață. Împrietenirea cu imprevizibilul, cu sincronicităţile planurilor realității, prin reacție spontană, transformă întâmplarea aparentă în ceva așteptat, deloc surprinzător. Acestea sunt ideile care vor ghida traseul poveștilor de mai departe, în încercarea de a deschide spre cititori ceea ce am numit prin Codul fotografiei.

Un demers fotografic complet îi invită pe cei deschiși să îl practice spre o conștientizare a necesității de a deveni mai profunzi în plan uman, cu o înțelegere extinsă și sensibilă a vieții dimprejur, atenți deopotrivă și la propriile stări și reacții. Evoluția spre realizarea fotografiilor cu conținut relevant și cu impact se poate realiza traversând câteva praguri de conștientizare și prin practică asiduă. În fotografie nu este ca la școala clasică. Nu e nevoie să înveți manuale, în ideea de a te pregăti pentru o viitoare experiență de viață. Fotografia se învață realizând-o, cu fiecare declanșare, greșind și corectând, ascultând atent ce te cheamă să vezi, să afli, să descoperi, unde ar trebui de fapt să fii, ascuțind simțurile, căutând ceea ce este important, ceea ce nu se vede de fapt și merită scos la lumină.

Sunt necesare înțelegerea și stăpânirea tehnicii de lucru, dezvoltarea unei viziuni artistice, asimilarea limbajului specific fotografic, regulilor de compoziție, modului autentic de exprimare și de redare a unor situații și stări. La prima vedere, pare un proces complicat, dar prin analizarea fiecărei etape, vă voi propune înțelegerea și împrietenirea cu exigențele și mecanismele fiecărui subiect analizat. 

Acestea fiind așternute și puse la cale, vă invit să facem împreună o călătorie pentru împrietenirea cu  secretele Codului Fotografiei. 

III. Lumea se deschide prin observare. 

Puțină fizică cuantică nu a făcut rău nimănui. 

A observa înseamnă a te adapta, a te transforma, a învăța

Ce vedem, cât vedem și cum vedem sunt subiecte complexe, foarte greu de amplasat într-o ramă a unor răspunsuri exacte. Am fost învățați să vedem lumea într-un fel anume, avem obișnuințe, creierul are tendință să apeleze la șabloane deja asimilate și să ofere scurtături comode, în detrimentul citirii autentice a unor sensuri complet noi ale planurilor reale. Adesea avem impresia că vedem adevărul sau ceea ce așteptam noi să aflăm acolo, dar poate că, de fapt, poate fi vorba despre cu totul altceva. Mai mult, ceea ce nu cunoaștem, ne trezește teamă. Vorbind despre impresii ale realității, poate apărea o ridicare nedumerită din sprânceană a celor care se simt cu picioarele pe pământ, ancorați la realitate, pragmatici convinși, dornici de rezultate palpabile și adepți ai planificării exacte. Pentru ei, lumea este ceea ce atingem, este creată prin forța voinței, rezultatele sunt cele proiectate rațional, iar ceea ce nu se vede, nu există. 

Între teoriile realiste ale unor gânditori și până la dilema lui Magritte, iubitor de pipă, există o infinitate de posibilități. Einstein ne oferă teoria relativității. Ne referim astăzi la „ceea ce pare a fi real”, oferind lumii înconjurătoare un grad mai mare de permisivitate de a fi ea însăși, și nu doar rodul imaginației și impresiilor noastre despre ceea ce credem că este real. Desigur, nu îmi doresc să apropii de noi o „gaură neagră” a relativității totale. Trăim cu toții în orașe cu clădiri cu adrese precise, cu fațade pe care le admirăm, cu repere mai vechi decât noi, există străzi cu istorie, există memoria locului. Cu toate acestea, atunci când vedem o fotografie, fiecare privitor poate evoca propriile povești, diferite de ale altora. Când vedem un film sau ascultăm o melodie, impresiile pot fi diametral opuse. În același loc dintr-un oraș, persoane diferite pot vedea detalii sau evenimente complet invizibile altora. Mai mult, doi observatori fotografi, evoluând umăr la umăr, pot obține imagini complet diferite din aceleași locuri pe care le parcurg. Sunt observații provenite din experiență și m-au fascinat o vreme, până m-am convins să le accept aura relativă ca pe un dat precis. 

Da, avem percepții complet diferite asupra lumii. Acolo unde cineva poate vedea o comoară, altcineva poate să treacă și să fie complet indiferent. Mi s-a întâmplat să observ acest fapt la workshop-uri de fotografie în oraș. Complet emoționat de perspectiva fotogenică, recent aflată, pe care un loc din București o deschide spre a fi fotografiată, am condus acolo un grup de oameni. Vibram de emoție, abia așteptam să reajung acolo și să văd dacă pot face o poză mai bună. Până am auzit de la cineva întrebarea: „…bun, mă tot uit, dar ce e de văzut aici?”. Am răspuns cu răbdare, am explicat cadrul, dar mi-am dat seama că dacă ceva din tine nu vibrează, nu te poți conecta la acel loc și nu îl poți deschide spre tine, nu îl poți descoperi. 

Ajunși în acest punct, amplasăm procesul Observării și pe Observator sub incidența directă a principiilor fizicii cuantice. Simplificând, unul dintre acestea conferă Observării puterea de a crea realitatea palpabilă, imediată. Prin Observare, lumea devine, particulele componente capătă formă, prezență, scop și direcție. Niels Bohr, în contradicțiile sale cu Einstein, afirma că lumea nu ar exista în absența unui observator care să o facă posibilă. Această viziune atât de poetică aduce subiectul nostru într-un punct absolut fascinant. Fără să ne dorim să ne aventuram în a afla de partea cui se afla dreptatea, experiența fotografică directă vine să confirme aceste prezumții. Așadar, pentru a descoperi, trebuie să implicam natural o intenție de a afla (uneori vorbim despre o reală nevoie de a afla, care se dorește consumată permanent). Energia alocată procesului Observării poate fi în măsură să creeze realitatea care dezvăluie potențiale subiecte. În absența dorinței de explorare, de aflare, lumea rămâne undeva în umbră, nedesenată. Am auzit atât de des expresia „Trec și eu în fiecare zi pe acolo, dar nu am văzut niciodată acel lucru din fotografia ta”, sau „Bucureștiul este un oraș urât, ce e de descoperit?”, sau „Așa și, aici ce avem de văzut? Eu nu văd nimic!”.

 Atitudinea și Curiozitatea sunt cele care fac diferența dintre a vedea și a nu vedea, dintre a-ți dori să descoperi și a fi neîncrezător, dintre a afla și a rămâne indiferent. Lumea alcătuită dintr-o infinitate de straturi așteaptă să fie adusă la lumină, să fie făcută posibilă, revelată. Nu există orașe frumoase sau urâte, locuri în care pare că nu se întâmplă nimic sau nu e nimic de văzut. Straturile invizibile se trezesc celui care le cheamă, celui curios, care își dorește să le descopere, să le scoată la lumină. Dacă nu găsesc ceva de pozat într-un loc, într-un moment dat, am învățat să mă întreb pe mine de ce nu pot asta și să nu dau vina pe acel loc. În altă zi poate voi fi aflat acolo o minune, alta dată poate că nu am fost suficient de atent sau de conectat încât să deschid acel plan, din invizibil, să îl ajut să apară spre a fi observat, admirat, fotografiat, dovedit. Îmi place să compar rolul observatorului-fotograf cu cel al unui detectiv. Sherlock Holmes sau Hercule Poirot au stiluri diferite, dar pot vedea ceea ce celorlalți le scapă, fapt care îi ajută să conecteze evenimente, fapte și obiecte în combinații care îi conduc întotdeauna la aflarea făptașilor. Și dacă primul e un personaj adesea contradictoriu, Poirot spune foarte înțelept cum reușește să distingă faptele cu acuratețe: „Pot vedea lumea așa cum ar trebui ea să fie. Asta face ca orice imperfecțiune să iasă în evidență precum nasul în mijlocul fetei. Privesc sufletele oamenilor și aflu adevărata lor natură” (*2). Vorbim aici despre capacitatea de a simți esența unei stări de fapt și de conectare cu vibrația unui loc, însușiri care se pot antrena, cu răbdare și curiozitate.      

„Că să poți să vezi, trebuie întâi să crezi”, spune foarte inspirat poetul. Prin Observare, se deschide, cuantic, posibilitatea aflării unui plan al realității până atunci invizibil. Utilizând Lumina și mijloace de Compoziție specifice, poate fi descoperit apoi Punctul de stație optim, urmat de utilizarea principiilor Decupajului, prin care fotograful decontextualizează întâmplarea izolată din planul realității. Implicarea unor mijloace estetice naște sensuri și semnificații noi care pot contura o nouă realitate prin ceea ce se induce, ce se sugerează, obținând un produs autonom. Aici va interveni (din nou) problema adevărului imaginii. Povestim în curând, pe larg, despre aceste concepte. Rămâneți cu mine!

Cu ajutorul intuiției ca „antenă” activă, se deschide capacitatea de recunoaștere spontană a unor semne exterioare, fapt ce conferă sens și semnificație prezenței în acel loc și moment și induce aflarea unei secvențe de ordine în plin haos aparent și implicit a unei esențe a lumii înconjurătoare. Este necesară o interogare a unor concepții (poate că trebuie să dezvățam tot ceea ce am învățat, cum spune înțeleptul Yoda, vom vedea mai târziu de ce), este necesar un antrenament al simțurilor și mai ales implicarea curiozității și încrederii că acolo, undeva, se află „ceva” care așteaptă să fie descoperit, în orice moment.   

Note:

*1.  Conceptele prezentate sunt dezvoltate în teza de doctorat cu titlul „Vocaţia publică a spaţiului arhitectural urbanistic – Fotografia ca mijloc de investigare în planul imaginii urbane, instrument de operare în cadrul procesului de concepţie-proiectare”, Vlad Eftenie, UAUIM, Bucureşti, 2010

*2. Personajul Hercule Poirot a scriitoarei Agatha Christie face această afirmație în filmul „Crima din Orient Express”, 20’th Century Fox, 2017

2 Comments

  • Mi-aș dori să urmăresc seria Codul fotografiei sub formă de serial Youtube. Vlad este un profesor extraordinar și ar transmite mai mult decât un text și câteva imagini. Mulțumesc!
  • Sorina Bulacovschi
    Admirabilă expunere! Am parcurs-o pe nerăsuflate! Felicitări și mulțumiri, cu stimă și aleasă prețuire pentru tot ce ne dezvăluiți!

Leave a comment