Bornele nevăzute de pe Via Transilvanica: IMAGINI ŞI EMOŢII

Preambul

În perioada 16-25 iulie, Cronicarii Digitali au avut o nouă misiune extrem de interesantă în cadrul proiectului “Zi de Romania”, şi anume parcurgerea ViaTransilvanica, drumul care propune descoperirea la pas a României, de la un capăt la celălalt. “Heritage trip”-ul a debutat la Putna, locul primei borne care marchează traseul, şi a ajuns cu curaj şi determinare, la Drobeta Turnu Severin, la ultima bornă ce punctează celălalt capăt. Cale de 1400 de km, 10 judeţe, 62 de comunităţi şi aşezări, Cronicarii au avut ca temă de explorare şi documentare istoria, arhitectura, cultura, personalităţile, gastronomia şi orice element esenţial care conferă identitate şi care merită aflat, studiat şi prezentat acum publicului şi viitorilor călători ai Via Transilvanica. 

Misiunea primei monografii digitale a fost aceea de a afla bornele nevăzute ale drumului care uneşte cele două capete ale ţării, a acelor repere care trezesc emoţii, care pot marca pozitiv experienţa călătoriei, dincolo de ceea ce se vede, dincolo de nevoile imediate. Latura emoţională a fiecărei experienţe în sine este aceea care naşte amintiri, care deschide întrebările cu sens, care determină o transformare interioară. Iar Via Transilvanica, mai mult decât locurile pe care le conectează, poate avea un rol esenţial în trezirea şi descoperirea de sine a fiecăruia. 

Ca “Director de imagine” am avut onorabila misiune de a încerca să aflu şi să comunic prin fotografii cât mai expresive aceasta latură sensibilă a călătoriei.

De ce Via Transilvanica

Am fost fascinat de conceptul Via Transilvanica încă din momentul în care am aflat despre acest proiect. Îmi place să imi amintesc prima întâlnire care a avut loc acum trei ani: după o zi de condus în ţară, am ajuns în sfârşit la Tăşuleasa Social, pe seară. Aroma de fân proaspăt cosit a marcat descinderea. Am văzut acolo multe “pietre”, mici stâlpi de bazalt, unele erau în lucru, sub mâinile dibace ale unor sculptori. Înca nelămurit, l-am ascultat pe Alin Uşeriu povestind despre proiect şi brusc m-am luminat. “Pietrele” erau viitoarele borne ale unui traseu imaginat după modelul “Camino”, traseu care îşi propune să unească două capete simbolice ale ţării – Putna şi Drobeta, să activeze comunităţi cu valori extraordiare, înca prea puţin cunoscute şi speculate, să ajute descoperirea unor frumuseţi naturale şi valori de patrimoniu, să le facă mai accesibile, să determine chiar reabilitări şi restaurări şi să încurajeze o creştere şi un dialog, atât între comunităţile de pe parcurs, dar şi cu viitorii călători. Un proiect cu o uluitoare forţă şi energie potenţială. Un anumit romantism al acestor viziuni este imediat readus pe pământ de realitatea imediată, de posibilităţile de realizare propriu-zise şi de piedici inerente, iar provocările sunt uriaşe, în continuare. Voluntarii ştiu aceste lucruri poate cel mai bine. Tocmai de aceea, în numele bunelor intenţii şi a tot ce înseamnă efortul realizării acestui vis, mi-am propus imediat să pot sustine în orice fel cauza Via Transilvanica. 

Şi iată că momentul a sosit şi, alături de Cronicarii Digitali, am pornit în ceea ce este cu siguranţa doar o primă incursiune, de recunoaştere, dintr-o lungă viitoare serie de acţiuni de explorare care vor urma.

Ce este Via Transilvanica? 

  ViaT este cu siguranţă un proiect extraordinar de inspirat, cu un început precis şi cu un final acum cunoscut, palpabil, dar cu un traseu şi parcurs cu un potenţial de dezvoltare, conotaţii şi alternative de explorare nenumărate. Fizic, este finit, în planul invizibil este însă în permanentă evoluţie şi transformare, prin oamenii care îl definesc, pas cu pas. Esenţial, însă, cred că este vorba despre atracţia simbolului şi modul în care lucruri care pot părea fără însemnătate, dintr-un punct de vedere, sub atingerea semnului “T”, îşi conştientizează sensul şi căpătă strălucire. Ceea ce mi s-a întâmplat mie, iniţial, poate fi extrapolat la o scară mai mare. Din momentul în care mi-am dat seama ce înseamnă, am preţuit. Oamenii, locurile, comunităţile sunt purtătoare de valori pe care adesea nu le mai văd, dacă nu vine cineva din afară care să le aducă aminte de ce contează, de ce sunt importante. Viaţa de zi cu zi a unora reprezintă aflări excepţionale ale altora. Biserica din sat, în cea mai mare parte a timpului închisă cu o cheie, devine loc de pelerinaj atunci cand călătorii ViaT poposesc acolo. Bucatele de zi cu zi devin subiect de cercetare culinară şi răsfăţ gastronomic pentru pasionaţii de preparate locale, aflaţi in trecere. Drumul forestier, adesea tăcut şi doar cu rol tehnic pentru cei din sat, devine drum iniţiatic pentru călătorii de departe. Totul iese din amorţirea banalului cotidian atunci când altcineva vine cu un zâmbet larg pe chip şi întreabă noi detalii. 

Mai mult decat invitaâia la “slow-travel”, la pas, ca experienţă peronală asumată, ViaT presară praf magic pe acolo pe unde trece, trezind comunităţile la realitatea valorilor pe care le poartă şi invitându-le să le preţuiască şi să le împărtăşească.

Începutul. Putna

Ansamblul mănăstirii şi biserica sunt impresionante, trandafirii imenşi şi parfumaţi, totul este “lună” de curat, simţi să vorbeşti în şoaptă şi să priveşti cu mirare. Pot înţelege senzaţia uşor drastică pe care mi-o imprimă privirile preoţilor, atunci când grupuri pestriţe calcă pragul lăcaşului. Viaţa de la mănăstire presupune o disciplină de fier, glas scăzut şi luare-aminte. Oricât de prezent, discret şi smerit aş fi, nu scap de această percepţie, atunci când intersectez paşii repezi ai părinţilor. Când te apropii, însă, şi dovedeşti curiozitate şi interes sincere, un alt strat iese la iveală, figurile sobre îmbrăcate în sutane negre capătă culorile zîmbetului blând şi vorbei de duh, ba chiar pofta de vorbă bună face ca timpul să stea în loc. Aşa am aflat poveştile locurilor, legendele, istoria, viziunea şi atitudinea despre viaţă a monahilor, integraţi în “marea familie” de la mănăstire. 

Lumina de dimineaţă este fantastică aici, scaldă pereţii cu detalii gotice ai bisericii, toaca imprimă ritmuri repetitive absolut fascinante. Părintele Victorin, profund, înţelept şi foarte glumeţ, este un prieten al tinerilor, le inţelege perfect trăirile şi are doar pilde şi vorbe de duh ancorate în lumea reală. El ne-a invitat să facem o poză de grup, în timp ce noi ezitam, să nu deranjăm. Da, mâncarea are un gust de neuitat la mănăstire. Cu răbdare şi ascultare afli bucuria de a fi acolo, de a te hrăni cu energie bună înainte să începi să numeri paşii pe ViaT.

Bucovina si peisajele de vis

Una dintre cele mai frumoase zone ale ţării. După ce vii prima dată aici, nu mai poţi uita liniile suave ale dealurilor, căpiţele de fân răsfirate ici şi colo şi zâmbetul primitor al oamenilor. M-am bucurat nespus să reajung aici şi să urmez acum calea bornelor ViaT. De la Putna, aceasta conectează mănăstirile monument istoric şi satele locului într-un traseu iniţiatic blând ca parcurs, peste culmile cu păşuni şi pâlcuri de copaci. 

Moldoviţa oferă câteva repere culturale excepţionale: mocăniţa, muzeul ouălor încondeiate de Lucia Condrea sau casa scriitorului Casian. Am ales experienţa mocăniţei, dat fiind pasiunea pentru trenuri, având şansa acum de a studia îndeaproape modul de pregatire a micii locomotive pentru un nou drum, în depou. Mă mândresc cu faptul ca am fost stropit uşor cu apă fierbinte cu cenuşă din cazan, apropiindu-mă poate prea mult de locomotivă. Am păstrat urmele ca pe o mărturie dragă. Fumul de cărbune, pufăiturile, strigăturile bărbaţilor care conduc şi întreţin maşina, şefa de gară extrem de simpatică, micii înfulecaţi rapid în bufetul gării, ascultând CC Catch, totul a rămas intens în memorie. 

Ceea ce trebuia sa fie un popas pentru o masă revigorantă, s-a transformat într-o nouă sursă pentru experienţe intense. Casa cu oameni gospodari, huţuli, care ţin vie tradiţia locală, ne-a întâmpinat călduros. Mezina familiei, timida si fotogenica, s-a ataşat imediat de noi şi a pus toate întrebările din lume, ne-am împrietenit imediat. Pisicile jucăuşe au căzut cu tronc tuturor, cocoşii au fost vedete. Voia bună, zâmbetul, plăcerea şi răbdarea cu care gazdele ne-au împărtăşit secretele culinare ale bucatelor minunate cu care ne-am delectat, sunt o oglindă a modului în care iubesc ceea ce fac. Am văzut cum se fac untul şi caşcavalul. Drumeţia pe deal, la mulsul vacilor, a oferit o nouă ocazie pentru a admira peisaje extraordinare, în lumina apusului blând, aurit.  

Te încarci cu o energie bună în ţinutul huţulilor, “combustibil” esenţial pentru drumul lung care urmează. Acesta continuă spre Vatra Moldoviţei. Am fost încântat să revăd Sadova, Palma, traseul oferă locuri pentru fotografii memorabile.

Popasuri pentru călătorul neobosit

În satul Colacu aflăm povestea extraordinară a lui Traian Popovici, fiu al satului şi fost primar al Cernăuţilor. Acesta a reusit salvarea a mii de evrei, într-o epocă întunecată a istoriei. Dincolo de calmul aparent, istoria nu a fost mereu blândă cu aceste locuri şi cu oamenii lor, ne spune preotul din sat. Rămânem în continuare pe tărâmul de basm al Bucovinei atunci cand explorăm Fundu Moldovei, linia dealurilor e un fir conducător. Natura este calmă, susurul izvoarelor oferă răcoare călătorului însetat. 

Cu ajutorul cailor putere ajungem la Vatra Dornei, în drum spre Lunca Ilvei. Ştampila se ia în Vatra de la receptia hotelului de lângă gară, cu zâmbet. Oraşelul vacanţelor atâtor familii de bunici de altădată e o mărturie neatinsă a spiritului anilor 60’-70’, parcul central însă pare ca nu are margini, poţi petrece aici câteva ore bune, la umbră. 

La Lunca ne putem aşterne în carnetul călătorului poate cea mai grafică ştampilă ViaT. Tot de aici intrăm în continuare în Ţinutul de Sus.

Ţinutul de Sus

Doar o aruncătură de băţ mai este până la Piatra Fântânele, acasă la Tăşuleasa Social. Energia şi aerul sunt speciale aici, întâlneşti oameni minunaţi, de toate vârstele, de ispravă, ne salutăm cu zâmbet chiar dacă nu ne cunoaştem încâ. Glasul baritonal la lui Alin Useriu te întâmpină vesel să-ţi dea bineţe şi o îmbrăţisare straşnică de revedere bună, dar scurtă, căci e tare prins cu activităţi organizatorice. Părintele Via Transilvanica are darul de a marca definitiv locul şi oamenii care îi ies în cale. 

Tragi aer adânc în piept la kilometrul zero al ViaT, aşa parfum de fân cosit nu mai găseşti curând. Privirea face roată jur-împrejur, dealurile fumegă după ploaie, temperatura scăzuta te trezeşte. Popas cu oameni faini şi regăsire a puterilor, de aici înainte, călătorul urmează un traseu care şerpuieşte vioi până la Sovata, dar numai după ce se încântă cu acordurile instrumentelor muzicale de la Reghin. 

Insert gallery caption

Terra Siculorum – Ţinutul secuilor

Îmi va rămâne deocamdată întipărită asprimea vremii care ne-a acompaniat aici. Nori negri, în mişcare, pe straturi, ploi scurte şi repezi, apoi o linişte temporară până la următorii stropi. Cu siguranţă vremea şi ceva din amprenta firii oamenilor se îmbină organic, în timp. Secuii sunt oameni de ispravă, casele lor sunt frumos ornamentate, fără excese, în română se vorbeşte puţin şi bine. Politeţea şi bunul simţ pot face minuni, şi nu doar aici. 

Silueta statuii lui Isus, construită din profile metalice cu finisaj din inox-crom, pe un vârf de deal, rămâne încă un mister, cu siguranţă timpul va decanta calitatea de reper a acestei prezenţe insolite. Este totuşi un punct interesant de studiat pe traseu.

Spiritul de copil şi zâmbetul revin imediat la Mini Transilvanya Museum, aici putem găsi machetele tuturor bisericilor fortificate şi castelelor din Transilvania, o foarte utilă lecţie de istorie. Ansamblul este foarte bine realizat şi invocă învăţarea prin joc. Alături, o colecţie impresionantă de porţi de lemn autentice te poartă înapoi în timp şi sunt mărturie a meşteşugului unor vremuri apuse.

Nu voi uita magazinul Cumsecade(.ro) cu de toate de la Odorheiul Secuiesc. De la ceaiuri, trecând prin brânzeturi, mezeluri, sucuri, siropuri, esenţe, palinci şi multe alte produse gustoase, aici totul este natural, din zonă, obţinut cu resurse locale.

Arhitectura clasică a oraşului este impresionantă, piaţa centrală este delimitată de fronturi continue cu personalitate, clădirile sunt bine întreţinute, este o plăcere să iei oraşul la pas. Clădirea primăriei are spaţii interioare impresionant decorate. Intervenţiile anilor ’70-’80 nu arată că edilii vremii au înteles prea bine aceste puncte forte. Privesc oamenii cu interes, parcă arată altfel decît cei de până acum, umblă mai drept. Sau sunt doar impresii subiective.    

Credeam ca le ştiu pe toate, până am ajuns în satul Dârjiu, cu biserica fortificată restaurată cu acurateţe absolut impresionantă. Sunt atâtea locuri extraordinare pe o hartă paralelă cu cea cunoscută de toată lumea, ce bine că ViaT reuşeşte să le aducă în lumină. Nu voi uita aroma perfectă de kürtöskalács cu care am fost întâmpinaţi, coşul plin cu felii aromate, vizita încăperilor în care sătenii îşi păstrează şunca şi, desigur, ascensiunea în clopotniţă. Pe acest drum, m-am urcat peste tot pe unde am avut ocazia. De sus se vede mereu mai bine. Structura satului este una asemanatoare cu cea a aşezărilor săseşti, o axă majoră ce străbate satul, care culminează cu biserica, şi apoi câteva braţe distribuie gospodării cu incinte introvertite, spre culmile dealurilor dimprejur. Interiorul bisericii păstreaza fresce cu scene de luptă medievale, extrem de valoroase prin natura informaţiilor documentare pe care le conţin. 

La Mujna aflăm ultima bornă a zonei Harghita şi ne pregătim pentru o nouă drumeţie, la pas, spre Archita, moment în care vom fi păşit deja pe teritoriul Terra Saxonum.

Terra Saxonum – zona saşilor destoinici şi a bisericilor fortificate

Traseul dintre Mujna şi Archita mi-a lăsat amintirea unor stări de contemplare intense. Nu am mai fost pe aici niciodată, şi probabil fără ocazia oferită de Cronicari Digitali, prin ZiDeRomania, nici nu aş fi ajuns prea curând. Sunt fascinat când ajung într-un loc nou, ceva din mine se deschide pentru a primi toate cele unde invizibile care aduc noi trăiri şi trezesc noi aflări. Pe cer erau nori albi, imenşi, copacii bătrâni cu coroane rotunde parcă le ţineau isonul, ca într-o oglindă. Traseul şerpuieste pe o cărare cu ierburi înalte şi galbene, trece şi pe la umbra unor păduri, zarea e deschisă şi departe, ai loc să respiri, să priveşti, să te minunezi. Nu e de mirare ca am rămas mult in urma grupului, dar doar după ce urmele proaspete de urs au dispărut şi emoţiile unei întâlniri iminente s-au mai estompat. 

Am lăsat în urma copacii, panta descendentă a început sa se amplifice, pe lânga lanuri de grâu unduioare, din dreapta o perdea gri de nori de ploaie anunţa apropierea cu tunete înfundate, dar puternice. Am întâmpinat ploaia cu seninatate, am mărit pasul, Archita se vedea în vale şi se apropia destul de repede. 

Din turlă sau sus, de pe deal, capeţi mereu adevarata dimensiune a zării şi a locului în care te afli. Biserica fortificată observată de sus, a devenit adăpost pe timp de ploaie. Vizita a fost scurtă şi intensă. Ghidul nostru, o doamnă aprigă, înarmată cu o umbrela cu vârf ascuţit,  “a dat milităria jos din pod”, cu umor, şi ne-a spus povestea locului. După un popas pentru reînnoit puterile, am pornit iaraşi la pas, spre pădure, însoţindu-l pe Ghiţă şi pe căţeii lui vioi la adunat de trufe. O nouă experienţă memorabilă.    

Spre seară am ajuns la Saschiz. Biserica fortificată este un exemplu de bune practici în restaurare. Chiar comunitatea, în frunte cu câţiva tineri priceputi, de ispravă, s-a ocupat de operaţiuni. Ascensiunea în turn, până la clopote, ne-a dat ocazia de a afla noi poveşti şi de a privi aşezarea de la înălţime.  

În Saschiz mai e ceva important, cel puţin la fel de valoros precum clădirile monument istoric. Este Anca, de la Casa de pe Deal. Din momentul în care intri în curte, în care o afli, în care îi vezi privirea, esti îmbrăţişat cu totul de o grijă sinceră, toată oboseala şi lipsurile adunate până atunci parcă rămân afară, la poartă. Oameni buni au aici grija de alţi oameni buni, de căţei bătrâni şi de pisici, afli o masă excepţională şi odihna mult dorită. Şi este zâmbetul şi energia cu ochii cei mai albaştri ai Ancăi şi care îţi rămân de atunci în amintire, ca exemplu de bunătate şi spirit întreprinzător. Mi-am dat seama apoi că ei nu i-am făcut nicio poză, nu o poţi opri să stea. Dar timpul petrecut acolo este de neuitat, până la următoarea vizită, iar asta contează cel mai mult. 

Sighişoara, Criţ, Cloaşterf sunt obiective binecunoscute, traseul continuă prin culoarul Târnavei Mari spre Mediaş, dar cu un popas obligatoriu la Biertan. Aici borna este aşezată undeva pe o culme, ferită de soare sub coroana unui pâlc de arbori, într-un loc perfect de popas cu belvedere, întreaga vale se deschide privirii călătorului, dupa o ascensiune usoară pe o cărăre prin pădure. Biserica fortificată îşi înalţă silueta semeaţă, se poate observa cu uşurinţă configuraţia localităţii, cu strazile secundare ce conduc spre pantele dealurilor, şi faţadele-front continuu ale caselor, frumos colorate.

Îmi pare bine ca am facut popas la Mediaş, în sfârşit, mai pe îndelete. Arhitectura cu influenţe clasice şi art-nouveau este bine întreţinută şi restaurată, parcul din piaţa centrală zumzăie şi reprezintă un popas obligatoriu. Oraşul este întins în lung şi în lat, turla bisericii cu orga marchează centrul simbolic şi te ajută sa te orientezi. Fabrica de ceramică sau sticlăria conferă indetitate şi sunt popasuri obligatorii, odată ajunşi aici.

Drumul prin pădure până la Bazna a fost o plăcere, trunchiurile subţiri şi dese ale copacilor filtrează lumina soarelui în fuioare aurii. Timpul s-a scurs cu repeziciune, am avut spor la mers. Ştampila din Bazna, pe langa sarea, vinul şi porcul de marcă, este foarte simpatică, obligatorie în carnetul călătorului. Şi aici am aflat loc de odihnă şi de ospăţ greu de uitat vreodată.

Valea Mureşului – de la Copşa Mică, spre Orăştie 

Am mers şi mers, cale lungă înainte. Palatul Brukental de la Micăsasa este o bijuterie arhitecturală, din fericire se încearcă acum restaurarea lui, dar operaţiunile decurg lent. Continuăm traseul până la biserica fortificată din Axente Sever. Aici am stat şi am privit îndelung imaginile din muzeu, o oglindă extraordinară a comunităţii unei epoci trecute, încărcate cu tradiţii şi rost. Astăzi, doar mărturii ale unei lumi trecute. Am dat un ocol complet şi am finalizat explorarea, desigur, în turla bisericii. Traseul interior ascendent e foarte interesant, te plimbă prin multe straturi nevăzute, pe intreaga lungime a navei centrale, poţi observa usor diverse sisteme constructive, de boltire sau de susţinere, din cărămida sau din lemn. De sus se văd perfect împrejurimile. 

Din fericire, Copşa Mică pare astăzi curată, natura pare ca s-a regenerat, lent, dar sigur. Mai puţin atrăgător, scheletul fostei industrii, cu turnurile de răcire, un gigant astăzi tăcut, marchează încă puternic peisajul, definind un reper vizibil chiar şi de la mare distanţă. 

Blajul şi Alba Iulia sunt popasuri simbolice obligatorii pentru călătorul ViaT.

Terra Daco-romana – ţinutul aşezărilor dacice

De la Orăştie, înaintăm pe Valea Orăştiei, pe limita nord-vestică a Munţilor Şureanu, aflând apoi bucla de la Sarmisegetusa Regia. Continuăm pe valea Grădiştei, spre Cetatea Costeşti, pentru a descoperi Ulpia Traiana Sarmisegetusa. De la Haţeg şi până la Densuş mai e doar un pas.  

Am simţit cu adevarat o vibraţie diferită a aerului, în aceste locuri. Fie e pură autosugestie, lăsându-mă impresionat de puterea simbolurilor, fie pur şi simplu aici chiar e o anumită energie esenţială. Dealurile ascund trasee sinuoase, pe lânga cursuri de ape, se spune că sunt multe locuri secrete, culoare de comunicare, legende. Mi se pare esenţial faptul că ViaT conectează toate aceste obiective, zona conţine valori pe care cu totii ar trebui să le cunoaştem, cel puţin, mai bine.

Cerna, ultima etapă

Străbătând Podişul Mehedinţi şi Valea Cernei, prin Valea Topolniţei şi ajungând în final la Dunăre, este cel mai lung segment al ViaT. Am aşteptat cu nerăbdare să revad unele dintre cele mai frumoase peisaje din ţară. 

Aflăm popas la Gărâna, aici temperatura este mereu mai scăzută cu 15 grade decât cea din locul din care vii. Ecourile de jazz plutesc în aer chiar şi când e linişte, aer foarte bun şi tare, de altfel. Cronicarii Digitali au fost martorii ceremoniei de încheiere a amplasării bornelor şi elementelor de orientare de pe acest sector al ViaT, ocazie cu care am întâlnit oameni minunaţi, care inspiră, am regăsit bravii voluntari. Deşi obositi, au mereu zambetul pe buze, cunosc prea bine încărcătura misiunii lor şi asta îi face fericiţi.  Pasiunea, ştim prea bine, te ajută să nu resimţi oboseala.

Cred că aici există o simetrie cu ţinutul Bucovinei. Valea Cernei este pe de-a întregul o carte poştala în sine. Păduri dese, lacuri ascunse, drumuri şerpuitoare, coline falnice, costişe blânde, câpiţe de fân, toate îmi inspiră un basm adevărat pe care îl parcurg cu un zâmbet imposibil de şters de pe chip. Mă aştept ca Sfânta Vineri să apară pe potecă şi să îi dau bineţe.

La Drobeta, penultima bornă are sculptat coroana Regelui Carol I, care a debarcat aici la sosirea în ţară. Îmi place să ajung la Drobeta, o caut cu orice ocazie, poate datorită cursului Dunării care îmi oferă loc suficient de deschis pentru a privi departe. Şi totuşi acum este foarte cald. Ne îndreptăm spre ultima bornă.

Piciorul podului lui Apolodor – ultima bornă

Aflăm ultima bornă în dreptul piciorului podului proiectat de Apolodor, în curtea Muzeului de Istorie. Pe aici au intrat romanii, filele istoriei neamului au aflat o “ştampilă” esentială pe carnetul său de “călător” cu mult timp înainte ca acestea să se inventeze. În timp ce cerneala se usucă, privesc cu tot dragul carnetul cu ultima sa ştampilă. Acum trei ani am adus aici simbolul T înainte ca borna de andezit să fie instalată, am vrut musai să fiu primul care ajunge aici din partea ViaT. Marcarea între timp a fost săvârşită. ViaT îşi află aici finalul, sau, de ce nu, un nou început, în sens invers, spre Putna. Cu toţii suntem obosiţi, dar fericiţi. Am mers mult, am văzut, am admirat, am contemplat, am fotografiat, am râs mult, am degustat, am respirat, ne-am mirat, ne-am apropiat şi îmbrăţisat aşa cum doar pe ViaT este posibil. De acum vine timpul decantării, al aflării înţelesurilor.

Epilog

Nu am reuşit să culeg toate ştampilele în carnet, nu l-am parcurs încă integral pe jos, la pas, dar în anii care urmează ştiu precis unde mă vor purta paşii. ViaT deschide experienţe de neuitat, pe care ţi le poţi croi după cum ai timp, poftă, inspiraţie, nevoie. Drumul nu este obositor, atât timp cât îl parcurgi cu zâmbet, cu voie bună, cu o vorbă blândă şi cu luare-aminte, oameni deschişi să ajute poţi afla oriunde. Ţara se deschide minunat la pas şi îţi aduci aminte cine eşti şi poate şi ce rost ai. Pentru că sunt deja nerăbdător să pot reveni cât mai curând pe traseu, am luat cu mine T-ul atât de drag, să mă pot simţi pe ViaT în fiecare zi şi oriunde ajung. Până data viitoare.  

De aici predau legătura cronicarului Greta Goran, ea ne va povesti experienţa ViaT din perspectiva rolului de “Storyteller” pe care l-a avut în această călătorie.

“Bornele nevăzute de pe Via Transilvanica” este un proiect care îşi propune să realizeze o primă monografie digitală, în cadrul campaniei #ZiDeRomania, iniţiată de @CronicariDigitali şi sprijinită de @RaiffeisenBankRomania